Linkuri accesibilitate

În memoria lui Vaclav Havel, Ralf Dahrendorf și Leszek Kołakowski, mari spirite care au prevăzut multe din cele ce aveau să vină.

Scriind în 1992, gânditorul polonez Leszek Kołakowski (adesea numit filosoful Solidarității) considera peisajul postcomunist ca fiind unul marcat de durabile moșteniri leniniste. A numit aceste reziduuri „ruine mișcătoare”, referindu-se la avatarurile vechilor elite și persistența relicvelor ideologice și culturale ale vechiului regim. Din punct de vedere instituțional, arăta Kołakowski, comunismul a murit. Moral însă, patologiile sale continuă să bântuie lumea postcomunistă. Cu înțelepciune și clarviziune, Kołakowski a avertizat împotriva unui triumfalism nesăbuit și a diagnosticat noile pericole: „Euforia este mereu scurtă, indiferent de ce o cauzează. Euforia ‚postcomunistă’ s-a terminat și premonițiile unor pericole iminente se adună. Monstrul moare în felul său monstruos. Să vedem un alt monstru luându-i locul, o serie de lupte sângeroase între variile-i rămășițe? Câte noi state se vor naște din haos? […] Singurul lucru pe care îl știm cu siguranță: nimic nu este sigur; nimic nu este imposibil”. (Vezi Leszek Kołakowski, „Amidst Moving Ruins,” in Vladimir Tismaneanu (ed.), The Revolutions of 1989, London and New York, Routledge, 1999, p. 51. Eseul lui Kołakowski a apărut inițial în numărul special al revistei Daedalus, intitulat „Exit from Communism”, Vol. 121, No. 2, Spring 1991, pp. 43-56)

Cu alte cuvinte, singura certitudine a fost sfârșitul vechii ordini, tot restul a fost fluid și impredictibil. Viitorul era împovărat de toate posibilitățile, inclusiv câteva scenarii dezagreabile. Câțiva gânditori (nu mulți) au îndrăznit să iasă din starea dominantă de celebrare și jubilație și au avertizat asupra pericolelor ce stau la pândă. Printre ei, Václav Havel, Ralf Dahrendorf, Ken Jowitt, George Konrad, Jacek Kuron, Leszek Kołakowski, Adam Michnik, Karol Modzelewski și Jacques Rupnik. O știm de fapt de la Arthur Koestler și George Orwell: Casandrele, profeții damnării, nu sunt niciodată bineveniți. Dar, cu toate acestea, ei pot avea, și adesea chiar au dreptate.

Protestele împotriva demagogiei și minciunilor pot rezulta în mișcări ale disperării. Falși profeți promițând recompense imediate și pedepse împotriva criminalilor cleptocrați pot specula revendicări justificate, mai ales când valorile liberale par a fi descărnate sau chiar ipocrite. (vezi un articol al meu intitulat „The Leninist Debris; or, Waiting for Peron”, in Arthur M. Meltzer, Jerry Weinberger, M. Richard Zinman, Politics at the Turn of the Century, Lanham, MD: Rowman and Littlefield, 2001, pp. 209-235).

Prăpastia crescândă dintre așteptări și realizări poate duce (și a dus într-adevăr) la demonstrații de stradă, de la Sofia la București, și de la Budapesta la Varșovia. A existat un sentiment din ce în ce mai acut că toți politicienii înșală iar clasa politică a trădat populația. Foști disidenți sunt adesea criticați aspru ca naivi și idealiști. Până la decesul său în decembrie 2011, când a fost subit ridicat în slăvi, cândva celebratul Václav Havel a fost desființat de mulți din Republica Cehă (inclusiv marele adversar Václav Klaus) ca un idealist incorigibil. Demoralizați și nefericiți, cei mai mulți foști disidenți s-au retras din politică. Intelectualii critici, cei mai consecvenți avocați ai valorilor liberale, au fost supuși atacurilor extremei stângi și drepte deopotrivă. Mulți tineri intelectuali par mai interesați în tot felul de sloganuri anticapitaliste postmoderne și mai puțin în promovarea valorilor și instituțiilor liberale.

Kołakowski n-a fost singurul care a atras atenția asupra acestor pericole: concomitent promițătoare și îngrijorătoare, condiția postcomunistă este instabilă social și anxioasă psihologic. Scriind imediat după ceea ce Ioan Paul al II-lea a numit annus mirabilis 1989, sociologul Ralf Dahrendorf a anticipat ascensiunea mișcărilor clericale și militariste: „Povestea revoluției are o anumită logică internă. Vorbim mai ales de cazul în care un vechi regim care deține monopolul în politică, economie și în orice alte domeniu, este înlăturat. Situația post-revoluționară este una de cvasi-anomie, în care dezamăgirea este aproape inevitabilă. O asemenea aducere la realitate nu creează un climat foarte favorabil pentru stabilirea unor instituții democratice de durată. Este chiar mai probabil să încurajeze indivizi și minorități radicale să caute puterea în numele unor scopuri și cu mijloace care sunt orice numai democratice nu. Dar nimic din toate astea nu trebuie să se întâmple.” (vezi Ralf Dahrendorf, After 1989: Morals, Revolution, and Civil Society, New York: St Martin's Press, in association with St Antony's College, Oxford, 1997, p. 12. Recomand cu căldură volumul anterior al lui Dahrendorf, Reflections on the Revolution in Europe, New York: Random House, 1990). Dahrendorf a insistat prin urmare asupra nevoii de a crea un cadru legal care ar putea preveni căderea în noi forme de dictatură.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG