Linkuri accesibilitate

Compania Rompetrol are mai mult de patruzeci de ani, din care jumătate sunt întunecaţi de dosare penale


Considerată o bijuterie a unei coroane economice cam ponosite, compania a fost, înainte de a ajunge pe mâinile lui Dinu Patriciu, un exemplu de ineficienţă şi proastă gestionare, simbol al dezvoltării intensive şi excesive din perioada comunistă. Însă greaua moştenire comunistă a devenit după privatizarea companiei parte a moştenirii capitaliste, Dinu Patriciu lăsându-i pe români de rând să-i plătească imensele datorii.

O cercetare istorică a corupţiei româneşti. Şi nu numai

Procurorii investighează de astă dată cum au fost privatizate rafinăriile Vega şi Petromidia, operaţiune în care s-ar fi spălat peste şapte sute de milioane de dolari. Şi în noul dosar, ca şi în primul judecat în 2006, sunt prinse nume importante din economia şi politica ultimelor două decenii: importanţi oameni de afaceri, prim-miniştri şi miniştri, politicieni de la toate nivelurile.

Tentaculele şi interesele se extind peste graniţă în toate direcţiile geopolitice importante. Ca şi alte mari dosare de corupţie (Siveco, EADS, Bechtel sau Hexi Pharma), dosarele Rompetrol sunt adevărate manuale de strategie pentru afacerile de succes din economia românească, dovedind că economia s-a constituit, într-o mare măsură, pe fraude şi conflict de interese şi că în mai toate marile cazuri de corupţie s-au aflat interesele oculte ale oligarhilor de partid, mulţi proveniţi din aparatul de partid comunist sau al securităţii.

Obiectivul strategic al corupţilor

De-a lungul anilor, compania Rompetrol a fost considerată obiectiv strategic, nu doar pentru că le reamintea tuturor că România a fost furnizorul numărul unu de petrol din această regiune a Europei, ci şi pentru beneficiul de imagine reprezentat de menţinerea României în rândul ţărilor extractoare de petrol în anii 1970, începutul perioadei în care petrolul se identifica cu puterea. Şi, pentru a dovedi că nu este un nechemat în branşă, lui Dinu Patriciu, altminteri arhitect de profesie, îi plăcea să se pozeze privind la sonde cu o caschetă de petrolist pe ceafă şi să-şi evoce înaintaşii care, spunea el, ar fi fost pionieri ai industriei extractive. La fel, şi-a făcut un titlu de glorie că a rezistat ispitelor Gazprom de a vinde reţeaua de benzinării (peste 700) şi că a reuşit să facă faţă competiţiei rafinăriei Petrotel a companiei Lukoil, implicată şi ea într-un vechi dosar de evaziune fiscală şi spălare de bani. Cumpărarea companiei Rompetrol, părea să spună, a fost un act de patriotism curajos. Unii chiar au crezut. Când a cumpărat-o, în 1998, compania Rompetrol era o gaură neagră, o altă grea moştenire comunistă pe butuci, fără comenzi, dar plină de datorii. Era neclar cum ar fi putut un arhitect, cât de talentat, s-o salveze.

Al doilea dosar: tentacule externe

Procurorii celui de-al doilea dosar Rompetrol susţin că grupul din care făcea parte şi Dinu Patriciu nu avusese de gând să salveze compania şi nici slujbele celor peste 7000 de angajaţi. Noul patron şi-ar fi propus, cel puţin la început, dosirea datoriilor (nu puţine) de dinainte de 1989 pe care ar fi trebuit să le recupereze compania şi folosirea societăţilor comerciale din interiorul companiei pentru a spăla bani şi a masca falimentul, cu ajutorul neprecupeţit al parteneriatul public-privat. Sunt datorii de zeci de milioane de dolari care se pierd în labirintul mafiilor politico-economice din Libia şi Turkmenistan, creanţe pe care Patriciu alături de echipa sa de suflet, cum o recomanda în reclame, ar fi vrut să le facă dispărute din contabilitatea publică, delapidând deopotrivă banii rezultaţi din rafinarea produselor. Ar fi vorba, pare-se, nu de simple găinării, ci de operaţiuni de fraudă transfrontalieră desprinse parcă din romanele lui Tom Clancy. Mai ales că, pentru a cumpăra Rompetrolul, s-a folosit iniţial de o firmă paravan, Romania and Moldova Direct Fund, companie de investiţii cu sediul în Washington DC, extinzându-şi mai apoi portofoliul de firme fantomă prin care a expatriat mai toţi banii în paradise fiscale şi investiţii exotice.

Nu mult după ce a cumpărat Rompetrolul, Dinu Patriciu a cumpărat şi acţiunile rafinăriei Petromidia. Aceasta avea datorii de peste 600 de milioane de dolari cu care guvernul PSD a fost foarte generos, amânându-le şi, în cele din urmă, iertându-le. Aşa se explică probabil de ce miliardarul liberal pe atunci deputat de Prahova, făcea lobby în 2001 pentru propunerea proaspăt numitului ministru PSD al Industriei Dan Ioan Popescu de formare a unei concern naţional public-privat în industria extractivă şi de rafinare. L-am întrebat pe-atunci de ce susţine o măsură atât de neliberală (era parlamentar PNL) şi mi-a spus că sprijinul statului este vital pentru activitatea rafinăriilor. În 2003 îşi dădea, de altfel, demisia din parlament ca să evite conflictul de interese între afaceri şi politică. Şi va păstra influenţa în fostul său partid, dar şi în cel al lui Adrian Năstase (PSD). De altfel, tot un guvern PSD va şterge, 12 ani mai târziu, şi celelalte datorii ale companiei, salvând-o de portărei.

A listat la bursă compania pentru că, după cum scria în contractul de cumpărare, ar fi trebuit să compenseze imensele datorii prin vânzarea de acţiuni. 7 aprilie 2004, ziua tranzacţiei bursiere, a făcut istorie la Bursa Bucureşti pentru că acţiunile s-au vândut în câteva minute mult mai ieftin decât valoarea lor nominală pentru a fi revândute mai apoi cu de câteva ori preţul. Această zi de inspiraţie care i-a făcut bogaţi pe prietenii lui Dinu Patriciu este subiectul primului dosar Rompetrol, cel din 2006, unde sunt acuzaţi de tranzacţii frauduloase zeci de persoane, unele aşteptând şi azi eliberarea. Dinu Patriciu fusese trimis în judecată în acel dosar pentru şapte capete de acuzare, inclusiv manipularea pieţei de capital. Judecarea unor părţi ale acestui prim dosar a continuat şi după decesul lui Dinu Patriciu, în 2014.

Cum să furi un miliard (şi chiar mai mult de-atât)

Datoria, normal, nu a fost acoperită prin vânzarea acţiunilor şi, doi ani mai târziu, adică în 2003, Adrian Năstase, mărinimos, propune şi adoptă o Ordonanţă de urgenţă prin care datoria de 600 de milioane de dolari, reprezentând obligaţii bugetare restante este anulată iar procurorii încearcă să afle azi care a fost câştigul semnatarilor acestei ordonanţe. Oricum, e o formă de parteneriat penal public-privat cu care economia postrevoluţionară ne-a obişnuit.

Mioriţa românească, între ursul rusesc şi dragonul chinezesc

Între timp, grosul pachetului de acţiuni a trecut prin mai multe mâini. În 2007 au fost vândute 75% din acţiuni către colosul kazah KazMunayGaz (KMG) pentru mai bine de trei miliarde şi jumătate de dolari. Compania de stat a Kazahstanului prelua nu doar activele, ci şi pasivul, adică noile datorii. Între banii pe care susţine că i-a plătit şi cei primiţi este totuşi o diferenţă de peste un miliard de dolari dispăruţi şi ei misterios în economia de piaţă românească.

Iar după opt ani, la sfârşitul anului trecut, în cadrul unei reuniuni la care a participat şi prim-ministrul Rusiei, Dmitri Medvedev, kazahii le-au vândut o parte din Rompetrol chinezilor de la CEFC, aceiaşi care cumpăraseră în 2014 compania franceză Dyneff aparţinând tot Rompetrolului. Cifrele vehiculate care depăşesc valoarea de piaţă şi diferă de la un contract la altul ne fac să ne gândim la o mare operaţiune de spălare de bani, mai ales că în mai, cu şase luni înainte de vânzarea către chinezi, compania Rompetrol cerea în instantă insolvenţa. Motivul era plata unor despăgubiri pentru o perioadă în care KMG nici nu era proprietarul companiei, ci Dinu Patriciu. Ca şi mentorul său Adrian Năstase, Victor Ponta a fost un vajnic apărător al companiilor de extracţie şi rafinare. El a apărat nu doar Lukoil, pronunţându-se împotriva sechestrului pus de judecători asupra activelor firmei ruseşti, ci şi Rompetrol, semnând în 2014 pentru lichidarea definitivă a datoriei Rompetrol faţă de stat. Vorbim însă despre Rompetrolul kazahilor, pe care l-a scutit de imensele datorii la fix un an de când guvernul renunţa la procesul de recuperare a datoriilor de la KMG printr-un controversat memorandum.

Podul de bani de peste Prut

Conform Panama Papers, documentele secrete scoase la iveală de Rise Project, Dinu Patriciu ar fi avut o relaţie apropiată cu Ion Sturza, fost premier moldovean cu o carieră fulminantă între 2002 şi 2009 în cadrul Rompetrol. În 2005, grupul lui Patriciu îşi deschidea reprezentanţă la Moscova. Cel care a tăiat panglica a fost Ion Sturza, vicepreşedinte pe probleme de dezvoltare în cadrul Rompetrol pentru Rusia şi CSI. Vânzarea companiei către KMZ a fost supervizată de Ion Sturza. Acesta este şi cel care a semnat, de altfel, decizia de lichidare.

Lista de audieri a procurorilor de la crimă organizată a scos din uitare nume din preistoria politicii româneşti, fiind un fel de istorie pe scurt a corupţiei transformate în politică de stat. Sunt multe milioane dispărute din buget şi apărute în diverse conturi, atât de multe că nici procurorii nu mai ştiu să le dea de urmă. Martorii au început să se toarne între ei şi cei din primul dosar Rompetrol mai au de adăugat acum câteva fapte penale la al doilea dosar. Ancheta continuă şi este posibil să apară alte nume, alte dosare şi poate, cândva, chiar şi sutele de milioane de dolari deocamdată dispărute. Speranţa moare ultima.

XS
SM
MD
LG