Linkuri accesibilitate

Filosoful german Walter Benjamin scria că numai datorită celor fără de speranță ne este dată speranța. Acesta a fost spiritul care a inspirat elanul formidabil al anului 1989: suntem puri și transparenți, nu suntem sclavii vreunei ideologii. Nimic mistic, nimic primordialist, nimic tribalist ori bigot în aceste cuvinte, ba chiar dimpotrivă. Admirator al Hannei Arendt fiind, nu pot să nu-mi amintesc finalul Originilor totalitarismului, o reluare de fapt a ideii Sfântului Augustin: Cu fiecare ființă umană care vine pe lume, se mai naște odată ideea, pasiunea, șansa libertății.

Dictaturile comuniste nu au fost legende, iele, năluci, ci sisteme întemeiate pe planuri genocidare, pe resentiment social, pe diabolizarea grupurilor umane desemnate drept „inamic obiectiv”. Au încercat să obțină controlul total asupra minților și trupurilor umane. Din păcate, nu doar neo-gauchiștii români, dar și modelele, inspiratorii lor intelectuali din Occident par imuni la documentația irefutabilă privind crimele comuniste. Mai apar și dublele standarde, reacțiile panicate ale unor „inspectori ai corectitudinii istorice”, nostalgiile socialiste gen Lionel Jospin, mai este vorba și de frontul internațional anti-globalizare care cuprinde tot felul de maniaci ai anti-„imperialismului”, fundamentaliști religioși, antisemiți deliranți, etc.

A condamna comunismul presupune un veritabil travail de deuil, o asumare/explicare/identificare a complicităților din trecut, dar mai ales o demontare sistematică a relației dintre ideologie și teroare. Or, gândesc eu, aici este sursa rezistenţelor la o asemenea condamnare morală: sunt prea multe schelete în dulap, prea mulți politicieni de vârf din Vest au fost marxiști, maoiști, marcusieni, troțkiști, guevariști în 1968 pentru a fi fericiți că se ajunge la o asemenea indispensabilă dezbatere. Cunosc intelectuali occidentali care consideră că tonul lui Aleksandr Iakovlev din cartea sa A Century of Violence in Soviet Russia, apărută la Yale University Press în urmă cu câțiva ani, este prea strident, prea acuzator.

Conștiința europeană trebuie să proceseze (în engleză aș spune to work through) ororile petrecute pe ceea ce istoricul Mark Mazower numește the dark continent. Declarația de condamnare simultană a gemenilor totalitari a fost concepută în cadrul unei conferințe la Praga în 2008. Inițiatorii au fost Václav Havel, Vytautas Landsbergis și Joachim Gauck. Eu însumi am început și am militat pentru strângerea de semnături, mai ales din România și Moldova, în toamna anului 2008. Întreaga mea experiență în acești ultimi 25 de ani m-a învățat că asemenea inițiative from below pot urni munții nepăsării și inerției.

„Acest craniu nu va mai surâde”, sună o replică din Hamlet. Stafia comunismului va mai bântui, ne-o spune și Leszek Kołakowski în prefața ediției definitive din capodopera sa Principalele curente ale marxismului, dar bolșevismul mi se pare de-a pururi și definitiv compromis. În locul acelor lendemains qui chantent celebrate de Aragon, Maiakovski, Éluard, Ritsos, Hikmet, Neruda și alți poeți „progresiști”, milioane de oameni au fost forțate să trăiască în colonii penitenciare. S-a recurs la utilizarea aparatelor statale pentru a organiza, cu un monstruos sânge rece, omoruri în masă împotriva celor considerați drept „dușmani ai poporului”. Planificarea economică, economia de comandă în genere, s-au dovedit eșecuri absolute. Ceea ce s-a dorit a fi „utopia la putere” (spre a relua titlul unei cărți esențiale de Mihail Heller și Aleksandr Nekrici) s-a dovedit a fi imperiul minciunii, al fricii, al delațiunii și ne-rușinării etice. Ne vom întâlni cu noi utopii („socialismul bolivarian” ori cel de tip nepalez, ori cine știe ce altă excentrică formulă), dar ideocrația de tip leninist-stalinist a fost mortal lovită în perioada 1989-1991. A dispărut orice izvor real de auto-încredere, s-a evaporat credința acestor indivizi că au de partea lor die Weltgeschichte (Istoria Universală). Aș încheia cu acest citat din Leszek Kołakowski, gânditorul pe care îl admir atât de mult tocmai pentru curajul său moral și pentru refuzul de a îngenunchea în fața colectivismelor de orice culoare: „S-ar putea să ni se pară teribil faptul că societățile occidentale sunt bazate pe aviditate ca motivație principală, dar acest lucru rămâne preferabil iubirii obligatorii, pentru că aceasta nu poate sfârși decât într-o societate formată din deținuți și din gardieni”.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG