Linkuri accesibilitate

Promisiunea universalistă a comunismului a alimentat timp de decenii fascinaţia pentru utopia socială, deci pentru soteriologia marxismului, asadar pentru viziunea si trăirea revoluţiei ca mântuire definitivă. Secolul scurt despre care a scris istoricul britanic Eric Hobsbawm, care s-a încheiat odată cu tumultul revoluţionar din 1989 si cu colapsul URSS în decembrie 1991, este o lungă istorie a deraierilor celor în permanentă căutare a comunităţii perfecte, a paradisului terestru. Intr-o conferință rostită la BBC în 1947, Arthur Koestler afirma: „Nu ştiu dacă exista ceea ce filosofii numesc absoluturi etice, dar sunt convins că trebuie să acţionăm ca şi cum ele ar exista. Etica trebuie eliberată din lanţurile utilitarismului. Trebuie să judecăm din nou cuvintele şi faptele pe baza valorilor imediate pe care le implică şi nu din prisma unor depărtate şi nebuloase idealuri. Scările mâncate de carii nu duc în paradis”.

Aflându-se la Londra în iulie 1944, unde a devenit unul dintre apropiaţii intelectuali ai generalului De Gaulle, Raymond Aron scrie un text care discută problema religiilor seculare, rolul ideologiilor care promit salvarea fiinţei umane, nu într-o împărăţie de dincolo, într-o situaţie imaginară, într-o lume sacră plasată dincolo de aceasta ci aici şi acum, prin acţiune istorică, prin inserţie în condiţia istorică propriu zisă. Aron analizează rolul filosofiilor care promit salvarea fiinţei umane în condiţii de profundă descumpănire psihologică, al acestor ideologii pseudo-izbavitoare, al soteriologiilor revoluţionare în geneză si dinamica mişcărilor sau regimurilor totalitare. Mai târziu, în „Memoriile” sale, publicate în 1990, Aron a condamnat fara echivoc ambele sisteme totalitare, la fel de culpabile: „Urăsc comunismul la fel de mult cum detest nazismul. Argumentul pe care l-am folosit cândva spre a distinge mesianismul de clasă al primului de cel de rasă al celui de-al doilea, nu mă mai servește. Universalismul aparent al comunismului a devenit, în ultimă instanță, o mistificare.”

Pornind de la Raymond Aron, teza pe care o susţin în articolul de faţă este că secolul XX nu a fost secolul conflictului între fascism şi comunism, deşi încleștarea cea mai teribilă a acestui veac si a celui de al Doilea Război Mondial a fost, desigur, aceea între Armata Roşie şi Wehrmacht. Noi trebuie să privim însă dincolo de o asemenea evaluare. Nu trebuie să uităm că au existat momente de suprapunere, colaborare, complicitate chiar, între cele două tiranii totalitare; nu mă refer doar la perioada dintre 1939 şi 1941.

Consider aşadar că adevăratul conflict al secolului XX a fost cel dintre democraţiile liberale şi rivalii lor totalitari. Cele două totalitarisme, pe fondul experienţei lor istorice simultane, s-au situat într-o intimitate negativă în contextul european de război şi revoluţie. Ele au reprezentat un atac atroce împotriva şi o alternativa cumplită la modernitatea liberală.

Dureroasele lecții ale secolului douăzeci sunt vitale atât timp cât trăim într-o lume în care nu numai că fantasmele post-comuniste continuă să revină, dar una în care iluziile post-fasciste exclusiviste (și consecințele lor practice) nu sunt total apuse. Războiul dintre liberalism și oponenții săi revoluționari (cu nostalgia lor cu tot) nu s-a sfârșit, și nu ar trebui privite drept imposibile noi varietăți de politică utopică extremă.

XS
SM
MD
LG