Linkuri accesibilitate

Miturile politice sunt constelații de pasiuni, așteptări, sentimente, emoții. Am scris pe larg despre aceste mituri, în versiunile lor moderne, în cartea mea „Fantasmele salvării”. Nu mă voi ocupa aici de religiile tradiţionale, ci de ceea ce se numeşte religii seculare - ideologiile politice totale şi totalizante: una este fascismul, cealaltă – comunismul.

Ideologia fascismului şi cea a comunismului sunt diferite, cu ingrediente, semnificaţii, implicaţii şi origini diferite. Se diferențiază la nivelul originilor, intențiilor, mai puțin, însă, la acela al consecințelor. Ambele ideologii au promis Raiul pământesc și au zămislit versiunea mundană a Iadului. În egală măsură, ambele explică angajamentul fervent, capacitatea indivizilor de a se auto-hipnotiza şi de a participa la catastrofele totalitare ale secolului XX. Această experienţă istorică a fost superb rezumată de Leszek Kołakowski în formula „diavolul în istorie”. Precizez că această expresie nu este pur şi simplu o metaforă, ea este definiţia sintetică a realităţii care a marcat fundamental viaţa atâtor popoare. Simplu spus, este vorba de tragediile rezultate din ambiţii nemăsurate şi nesăbuite de a forţa cursul istoriei în numele unor idealuri abstracte menite să rezulte în comunităţi politice perfecte, totalmente non-contradictorii. Cum scria William Pfaff: „Pure, purifying, and evil”...

Amintesc aici și o carte fascinantă a istoricului francez de origine maghiară François Fejtö intitulata „Dieu, l’homme et son diable”. Autorul clasicei „Istorii a democrațiilor populare”, prieten cu Cioran, îl citează pe Aurel Kolnai, un alt gânditor remarcabil, și el din păcate neglijat, care nota, în 1952 că „a combate comunismul, Răul cel mai presant, cel mai imediat, cel mai concentrat și cel mai direct reprezentativ al maliției Diavolului, era sarcina majoră ce se impunea umanității civilizate”. Prima oara mi-a vorbit despre Aurel Kolnai filosoful maghiar G. M. Tamas. Pe vremea aceea era straussian. O tempora…

Un autor pe care îl consider esenţial pentru înţelegerea destinului religiilor seculare din veacul trecut este Raymond Aron. Am scris adeseori despre acest gânditor de o admirabilă rigoare și inegalabilă onestitate. El este probabil cel mai influent sociolog francez al secolului XX şi unul dintre cei mai importanţi filosofi. Aron s-a născut în martie 1905, fiind ceea ce numea el însuşi în memorii un „spectator angajat”. Nu s-a temut să meargă împotriva curentului chiar atunci când „son petit camarade” de la École Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre, născut şi el în 1905, a decis să meargă în cealaltă direcţie şi să aplaude statuia idolului de la Kremlin. Fac parte dintre cei care consideră că una dintre cele mai mari erori comise de intelectualii francezi în secolul XX a fost aceea că în anii ’50 au preferat să închidă ochii la ceea ce se petrecea în Uniunea Sovietica şi Europa de Răsărit, la experimentul la care au fost supuşi cobaii stalinismului – adică noi toţi.

În timp ce Raymond Aron analiza și condamna totalitarismul într-o carte faimoasă apăruta în anii ’60, „Democrație și totalitarism” (Editura ALL, 2001), Jean-Paul Sartre îi condamna pe anti-comunişti, folosind formula de tristă amintire „anti-comunistul este un câine”, afirmând că nu poate denunţa ceea ce se petrece în Uniunea Sovietica pentru că „nu trebuie să îi facem să dispere pe muncitorii de la regiile naţionale Renault”. Acesta i-a fost răspunsul când a fost informat despre Gulag! Dintre toate cărţile lui Aron, cred că „Opiul intelectualior” (apărută în traducere românească la Curtea Veche Publishing în colecţia „Constelaţii” coordonată de Marius Stan şi de mine) a surprins cu maximă exactitate disponibilitatea atâtor intelectuali de a susţine, în pofida tuturor evidenţelor, proiectele de inginerie socială radicală.

XS
SM
MD
LG