Linkuri accesibilitate

Stranger from Abroad: Hannah Arendt, Martin Heidegger, Friendship and Forgiveness se intitulează cartea lui Daniel Maier-Katkin apărută la editura Norton în 2010. Este vorba de misterul bunăvoinței aproape nelimitată dovedită de Arendt în efortul de a trece peste ceea ce ea privea drept un episod jalnic, însă nefundamental, nedecisiv, din biografia filosofului. Sigur, Hannah Arendt nu a dovedit întotdeauna aceeași blândețe a judecății, aceeași compasiune pentru ființe prinse în vârtejul unor opțiuni mortale. Cine a citit ce avea de spus despre membrii consiliilor evreiești în cartea Eichmann la Ierusalim (tradusă la Humanitas) știe la ce mă refer. Este limpede că i-a acordat lui Heidegger alibiuri speciale (aș vorbi despre un fel de clauză a filosofului cel mai favorizat) nu doar în numele dragostei de tinerețe, ci mai ales pentru că l-a considerat the secret king in the empire of thinking. Nu mă îndoiesc că Hannah Arendt nu a crezut vreodată că gestul lui Heidegger din 1933 a fost unul cu originile în substanța durabilă, definitorie a reflecției acestuia. Și totuși, în acele seminarii din 1933-1935, Heidegger vorbea, asemeni emulului său de la București, Nae Ionescu, despre incompatibilitatea dintre „nomadul semitic” și „natura spațiului german”. Idei care aveau să se retragă într-un fundal aproape uitat, semne șterse de vreme, de ploi, de deziluzii, de un război total care a dus la o înfrângere totală.

Cu ani de zile în urmă, la mijlocul anilor '30, un tânăr student de la Harvard, Peter Viereck, a publicat o carte extraordinară cu titlul Metapolitics. I-a trimis mai întâi manuscrisul lui Thomas Mann care a scris prefața. După mine, cartea rămâne printre cele mai actuale analize ale originilor intelectuale ale nazismului. Ulterior, Viereck avea să devina un filosof conservator sui generis (nedogmatic și chiar critic în raport cu alți gânditori din aceeași direcție) și un distins eseist, poet și profesor. Ideea era că național-socialismul, cu ale sale rădăcini în mistica telurică de tip wagnerian, în cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice, simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie abolită. În acest pariu metapolitic găsim probabil punctul nevralgic, cauza a ceea ce s-ar putea numi „demonizarea”, „îndrăcirea” lui Martin Heidegger în acei tumultuoși, chiar nebuni anii '30. Un pariu la care au participat, îmbătați de suflul grandorii istorice, intelectuali de stânga și de dreapta, trăind ruptura cu „sistemul” (deci cu valorile și instituțiile liberale, cu parlamentarismul și cu constituționalismul democratic) ca pe o apocaliptică salvare. A-l prezenta însă pe Heidegger ca pe un ideolog nazist, un doctrinar fanatic de tipul lui Alfred Rosenberg, a reduce filosofia sa la acest nivel, este o simplificare, o distorsiune și o mistificare. A susține o asemenea poziție presupune a ignora polisemia actului teoretic, a pierde din vedere nu doar poziția Hannei Arendt, dar și pe aceea a unui Paul Celan, înseamnă așadar a eluda atâtea lucrări nuanțate pe subiect și a te rătăci în labirintul verdictelor fără drept de apel.

PS: Vezi și cartea lui Richard Wolin, The Heidegger Controversy, Cambridge, Mass., MIT Press, 1993. Extrem de semnificativ este schimbul de scrisori din 1947 dintre Herbert Marcuse și fostul său profesor legat nemijlocit de adeziunea lui Heidegger la NSDAP și de luările de poziție din acea perioadă și de mai târziu (ori absența lor, ca în cazul tăcerii prelungite despre Shoah). Punctul 6 al răspunsului lui Heidegger sugerează o echivalență între Holocaust și crimele trupelor sovietice și ale regimului comunist din Germania de Est. Răspunsul lui Marcuse ar merita comentat separat: “Cu această propoziție nu vă situați oare în afara dimensiunii în care o conversație între ființe umane este posibilă–în afara Logosului? Pentru că numai în afara dimensiunii logicului este posibil să explici, să relativizezi (auszugleichen), să ‘înțelegi’ o crimă spunând că și alții ar fi făcut același lucru.” (p. 164).

PPS: Vezi apoi lucrarea lui Victor Farias, Heidegger and Nazism, Philadelphia: Temple University Press, 1989 (ed. orginală, Paris, Ed. Verdier, 1985). Evoluția lui Farias merită o discuție specială. Dacă volumul său despre simpatiile naziste ale lui Heidegger în anii '30 a fost aplaudat și promovat în mediile de stânga din Vest, cartea sa Salvador Allende: El Fin de un mito. El Socialismo entre la obsesion totalitaria y la corrupcion. Nuevas revelaciones, Santiago, Chile: Editorial Maye Ltda., 2006) a fost boicotată întrucât dezvăluia afinitățile fascizante ale celui ce avea să devină idolul stângii latino-americane și nu numai. Al. Călinescu a scris pe acest subiect în Dilema Veche.

XS
SM
MD
LG