Linkuri accesibilitate

Într-un Epitaf redactat în stilu-i binecunoscut, Nicolae Esinencu (13.VIII.1940, Chiţcani – 25.IV.2016, Chişinău) spunea: „Dacă o fi să mor,/ Să mă îngropaţi/ Lângă mine”. Miercuri, 27 aprilie curent, trupul neînsufleţit al poetului va fi coborât în ţărână – dacă există un „lângă” şi pe Ceea Lume, atunci adormitul Nicolae trebuie să-şi afle odihna de veci alături de Antonina, femeia vieţii lui & mama celor patru copii ai săi, a cărei pierdere (în 2015) l-a marcat profund pe autorul Cuvinte-lor de chemat fetele, drept care s-a grăbit s-o urmeze. (O altă fiinţă dragă inimii sale, scriitorul Iurie Grecov, l-o fi aşteptând şi el de ceva timp, de vreme ce-i apare în somn, cine ştie dacă nu pentru a-l călăuzi pe poteci neumblate, după cum citim într-un poem, Frig 2, din Cartea Poeziei 2013: „Iar l-am visat pe/ Iurie Grecov.// Cum e acolo? îl întreb./ Cum e acolo? mă întreabă.// Frig, îmi spune./ Frig, îi spun.// Nu încălzeşte nimic, îmi spune./ Nu încălzeşte nimic, îi spun.// Tace./ Tac.// Mâine ne întâlnim? îl întreb./ Mâine ne întâlnim? mă întreabă.// Tace./ Tac.// Ah, cât mai e până mâine, zice./ Ah, cât mai e până mâine, zic.”)

Îngădui-mi-se să spun câteva cuvinte despre omul de lângă noi, a cărui inimă bătând să-i spargă pieptul am auzit-o de atâtea ori în ultimii vreo 30 de ani şi mai bine. Nu ţin minte să-i fi spus vreodată „Dumneavoastră”, chit că era mai în vârstă ca mine cu 24 de ani, şi nici când am trecut la per tu – adolescentul care-am fost cândva trebuie să fi recunoscut din prima în copilul teribil, care a rămas à jamais Nicolae Esinencu, nici nu un frate mai mare, ci un tovarăş de joacă, dacă nu chiar de bazaconii. Dezinvolt, spontan, neprotocolar, molipsindu-i cu bună-dispoziţie pe cei din jur, dar şi scoţându-i din pepeni pe inşii crispaţi, făcând-o uneori pe bufonul, şi totodată spunând cu voce tare ceea ce alţii nici în gând nu îndrăzneau să şoptească, trăindu-şi condiţia de boem de rasă cu o aristocratică nepăsare la ce va spune gura lumii (cu care se lua uneori în gură, vorba vine!), dar atent să-şi cultive o anume imagine, autorul nostru a făcut tot ce i-a trecut prin minte – poezie, proză scurtă, roman, dramaturgie, film (nu în ultimul rând, o… dramaturgă – pe Nicoleta Esinencu) –, şi mai cu seamă a făcut-o cu plăcere. Rar scriitor de la noi care să emane prin toţi porii plăcerea scrisului/cetitului ca Esinencu – iar gestul cel mai frumos în acest sens mi se pare instituirea Premiului Familiei Esinencu (un ceas de mână), în perioada sovietică un trofeu mult mai râvnit de adevăraţii creatori decât premiile oficioase, date pe criterii ideologice. (Între paranteze mă întreb dacă vreun „ceas Esinencu” s-o fi oprit în dimineaţa zilei de luni, 25 aprilie, pe mâna vreunui câştigător al premiului…)

Sigur, rămân cărţile – un refren pe care-l tot aud în ultimul timp, când prieteni apropiaţi se duc unul după altul. Niciuna însă nu-i poate ţine loc omul viu, omului de lângă, care a fost pentru noi toţi & pentru fiecare în parte Nicolae. Cum însă nu se cuvine să las golul să se instaureze, vă aduc un poem care a făcut epocă în anii ’90, nu mai puţin actual şi astăzi, nu înainte de a spune că numai azi nu-i mâine, acel mâine cu care începe postumitatea literară.

Moldoveanul

Cum vede pe undeva un jug,

Vâră capul.

Ce stai, mă, îl întrebi,

Cu capul în jug?

Poate, zice, îmi anină cineva

Un car din urmă.

De obicei, se găseşte cineva care

Îi anină un car din urmă.

Ce stai, mă? îl întrebi.

Poate, zice, încarcă cineva ceva

În car.

De obicei, se găseşte cineva care

Încarcă şi carul.

Ce stai? îl întrebi.

Poate, zice, îmi spune cineva

Încotro să târăsc carul.

Hai, mă, dă-o în mă-sa de treabă,

Spune-i careva

Încotro să ducă

Omul

Carul.

Clar, se găseşte cineva

Care îi spune

Încotro să ducă acel car.

Duce carul

Şi cum vede iar un jug gol,

Vâră capul în jug

Şi aşteaptă.

Ce aştepţi,

Mă, boule?!

XS
SM
MD
LG