Născută la 5 mai 1975 in satul Ciuciuleni, raionul Hancesti. A absolvit Facultatea de Filologie Romană la UPS Ion Creanga si Facultatea Limbi Moderne la ULIM. Fostă profesoară de limba română. Librar la Librăria din Hol a Editurii Cartier. autoarea monografiei „Ciuciuleni - o istorie a locului și a oamenilor lui”
Luni
O dimineață de luni, în plină primăvară, este superbă. Mă trezesc, ca de obicei, la 6:20 și alerg încontinuu până ajung la serviciu, adică la Librăria din Hol a Editurii Cartier. Alerg cu bucurie și nerăbdare, fiindcă îmi place la nebunie munca mea. Acolo începe un altfel de timp, într-o altă lume - lumea cărților.
Îmi place să mă uit la oameni cum își aleg cărțile. Le trădează chiar caracterul. Unii sunt de-a dreptul sceptici cu privire la tot ce apare nou pe piață și caută ceva „cum era pe vremuri...” (timpul pierdut, probabil). Alții, dimpotrivă, sunt entuziasmați de noutăți și savurează orice moment în care răsfoiesc o carte mult așteptată. Uneori vin persoane care caută cu disperare o carte și, dacă o găsesc, fața lor devine toată o bucurie. Admir oamenii care niciodată nu încetează să învețe!
Astăzi, a trecut pe la librărie cineva care cumpără cărți de la noi, la jumătate de preț, pentru a face donații școlilor românești sau mixte din regiunea Cernăuți. Un gest nobil, la care ia parte și Editura Cartier, pentru a treia sau a patra oară. Am întrebat daca mai speră la o schimbare in favoarea românilor de acolo și mi-a spus că mai mult ca oricând, pentru că „nu se știe niciodată...”. A mai vorbit despre situația politică și economică care s-a înrăutățit dramatic în ultimii doi-trei ani. Am aflat că în cele patru raioane cu populație compactă românească oamenii încă n-au renunțat la luptă, iar arma cea mai adecvată împotriva asimilării sunt cărțile, cărțile în limba română. M-am speriat când am auzit că la Cernăuți, acolo unde a învățat cândva Eminescu, românii constituie cam 5% din populație...
Probabil se simt acolo așa cum mă simțeam și eu în copilărie, când vorbeam o limbă infectă și neîngrijită, care părea că nu trebuie nimănui și ți se crea impresia că era mult mai prestigios să vorbești limba fratelui de la Răsărit, care avea toate cărțile, filmele, jocurile, magazinele, librăriile, orașele de partea sa. Nici nu știam că limba română (pe atunci, numită moldovenească) avea un DEX! Mă simțeam oarecum stigmatizată. Eram la grădiniță când am auzit cum educatoarea i-a spus unui copil: învață limba rusă că n-ai să știi să ceri un pahar de apă la Chișinău, încât mi-am pus imediat întrebarea: dar noi în ce fel de țară trăim??? Nu înțelegeam dacă Moldova e un fel de oraș sau sat mai mare din Rusia sau de ce mai vorbim în limba noastră, dacă NORMAL e să fii rus??! Mă gândii la un moment dat că degeaba m-am mai născut moldoveancă, dacă trebuia să uit cine sunt și să devin... rusoaică! Nici măcar nu învățam la școală, aveam vreo sase ani, dar eram obsedată de sentimentul de a fi un fel de minoritar insignifiant și mă revoltam în sinea mea.
Am înțeles care-i treaba mult mai târziu, când am plecat la studii în România, doar că acolo am plecat cu tot cu „bagajul sovietic”. Ajunsesem ca personajul lui Andrei Makine din „Testamentul francez”. Zborul românului din Basarabia, Bucovina sau oricare loc din afara Tarii-mame, nu este unul firesc, ci zbuciumat, haotic, neliniștit, uneori disperat...
La ora 18:00 se încheie ziua mea de muncă și alerg cu aceeași bucurie și nerăbdare acasă, unde mă așteaptă familia. Doar că mai obosită, încărcată cu tot felul de emoții. Luăm cina împreună și fiecare își spune impresiile de peste zi.
Mă apuc de corectură. Redactez o lucrare destul de complicată. Deși îmi place subiectul și meseria de corector, neglijența cu care a fost scrisă mă exasperează. Din păcate, ne întoarcem la aceeași problemă - limba română vorbită/scrisă în Republica Moldova, o consecință a ceea ce tocmai am spus...
Marți
Mă trezesc mai greu, fiindcă afară e înnorat, iar eu mă încarc, de regulă, cu energie solară, cu râsetele copiilor sănătoși, cu flori, muzică și cărți!
Ziua trece extrem de repede și aproape că nu mă uit la ceas. Nu aștept niciodată să treacă timpul, mi se pare un fel de păcat să irosești ceea ce ai mai de preț. Citesc câteva noutăți, vorbesc cu cumpărătorii, îmi măresc teancul de cărți pe care vreau neapărat să le citesc și... iarăși redactez.
Nu obișnuiesc să-mi fac planuri detaliate pentru ziua următoare, deoarece întotdeauna anumite evenimente sau persoane mi le dau peste cap, ceea ce mă face să sufăr.
Încă mă mai gândesc la frații noștri din Bucovina. La liceu am avut trei colege din județul Herța - toate trei au rămas în România. Îmi amintesc că vorbeau mult mai bine românește decât noi, basarabencele.
Nu prea intră lumea în librării, dar observ că supermarketurile sunt pline. Mă întreb ce se petrece în mintea copilului care trece pe lângă ușa librăriei și vrea să intre, iar „mamițica” ori „mam`mare” îl trage de mână cu putere și-i zice: „Ia lasă-mă, tare ți-o fi trebuind cărți!” Mi se pare îngrijorător... De ce să te miri că nu învață copilul sau că nu vrea să citească atunci când îl pui TU, dacă nu l-ai lăsat să îndrăgească litera scrisă când era mic? Sau, mai rău, nu te-a văzut pe tine niciodată cu o carte în mână??! Ori de ce să ne mai mirăm că în sondajul care a circulat ceva timp pe net, la întrebarea „Ce este soarele?”, oamenii din centrul capitalei noastre n-au știut ce să răspundă!!! Doi au spus că e o planetă, iar restul NIMIC..., adică au dat nedumeriți din umeri. Trăiască dl Goe!
Miercuri
Afară plouă și trezirea e anevoioasă, dar îmi amintesc câtă nevoie avea pământul de această ploaie și mă bucur ca un copil - copilul din „Coliba Albastră” a lui Spiridon Vangheli, care medita cu voce tare: „Știi de ce plouă? De aceea că Pământul e negru. El o roagă pe Ploaie să-l spele. Ploaia coboară din cer, îl spală și Pământul se face verde.”
Ziua trece cu viteză, ca de obicei. Discuții cu prietenii Librăriei din Hol, care trec în mare viteză prin cele mai diverse domenii: filosofie, literatură, psihologie, istorie, mitologie, religie etc. Evit politica în ultima vreme cât de tare pot, pentru că sunt foarte dezamăgită. Dar nu renunț la visul meu. De ceva vreme nu mai urmăresc, seara, televizorul decât foarte rar. Așa mi se întâmplă când urmează să aibă loc o schimbare importantă în societate. Până atunci muncim fiecare acolo unde este și nu așteptăm nicidecum „să treacă timpul”. Să nu uităm că el este ireversibil.
Seara aparține familiei. După ora 21.00 începe munca mea de redactor. S-a lăsat liniște. Mă uit în jur - citesc toți: și soțul, și fetele. Bineînțeles, rămân la masa de scris până după miezul nopții. A mai trecut o zi.
Joi
Astăzi mă trezesc cu soare! Altă viață! Dimineața timpul meu e cronometrat minut în minut. Reușesc din fugă să-mi admir florile din casă și pe cele de afară. Drumul îmi ia cam jumătate de oră, timp în care reușesc să-mi stabilesc niște priorități pentru ziua curentă.
La serviciu fiecare zi e diferită. Vin alti oameni. Vorbesc despre alte cărți. Aud și învăț lucruri noi.
Revin la meseria de corector și mi se întunecă în fața ochilor când citesc limba aceea de lemn. Iarăși mă revolt în sinea mea și mă gândesc la toți anii de școală petrecuți fără niciun DEX pe bancă, în clasă sau în biblioteca școlii. Îl întreb pe colegul meu, poetul Emilian Galaicu-Păun, când a aflat de DEX pentru prima oară? L-am pus în încurcătură. Și-a dat seama că prima dată l-a deschis la facultate! Culmea, la biblioteca UPS Ion Creangă , prin anii 1995-1996, am descoperit cu stupoare că și așa-zisa limbă moldovenească avea un DEX (bineînțeles, copiat în proporție de 98% după cel românesc). Nu-mi spusese nimeni că ar exista așa ceva pe vremuri... Experiența mea e la fel ca a câtorva zeci de generații, care au trecut prin școala sovietică. Generații de sacrificiu cu limbă de sacrificiu...
Lucrurile par să se fi schimbat. Cel puțin, văd ce cărți comandă biblioteca Liceului Spiru Haret sau cea a Liceului Mircea Eliade, ori Biblioteca Raională din Strășeni și răsuflu ușurat. Nu e totul pierdut.
Seara ne potolim cu toții... cât cinăm și iar la treabă!
Mă culc târziu și niciodată nu-mi ajunge timp, dar niciodată!... Când eram studentă îmi părea că somnul e o mare pierdere de timp. Citeam în acea perioadă „Jurnalul” lui Mircea Eliade și admiram performanța lui din timpul studenției de a ajunge să doarmă 3-4 ore pe noapte... De fapt, și el imita experiența altor mari scriitori. Încercam și eu să-mi tai cu lăcomie din porția de somn, încât, după vreo câteva luni bune de o asemenea neglijență, m-au invadat insomniile... pentru foarte multă vreme. Astfel, am învățat că natura le știe mai bine pe toate.
Vineri
Trezirea. Micul dejun. Pupăturile urmate de „O zi minunată!”, „Succes!” sau „Ai grijă!”.
Fiecare zi e o „odisee” întreagă, fiindcă viața e alcătuită din detalii care se leagă unele de altele sau decurg unele din altele.
In timp ce ma indrept spre serviciu meditez asupra a ceea ce mi-a spus, in timpul micului dejun, fiica mea cea mare, Nicole, care are 14 ani. Au avut de scris un eseu la limba engleza despre cum se vad ei la varsta de 30 de ani. Mi-a zis cu un fel de uimire in glas ca, dintre cei 25 de copii din clasa, NIMENI nu se vede in Republica Moldova! Catastrofal!
Afara e un soare superb, iar Chisinaul a capatat culoare. Urmează două zile în care vreau să fac o grămadă de lucruri. Eu nu mă plictisesc niciodată.