Așa cum dictează logica implacabilă a cedărilor, după primul pas înapoi făcut de Cancelarul Merkel au apărut presiunile care îl cer pe al doilea. Cancelarul german a acceptat, la cererea Turciei, să trimită în justiție un cetățean german care l-a insultat pe liderul Turciei.
La cîteva zile de la această decizie mai mult decît discutabilă, Recep Erdogan, Președintele Turciei a mărit miza. Perfect lămurit asupra capacității de rezistență a celeilalte părți, Erdogan a trimis un nou ultimatum: dacă pînă în iunie turcii nu vor primi dreptul de a călători fără viză în UE, Turcia va suspenda acordul pentru controlul valului de migranți. Cu alte cuvinte: dacă nu ne lăsați imediat să intrăm fără viză în UE, vă umplem de migranți. Oricît de brutală, comparația reflectă fidel poziția turcă. Nu e nimic de adăugat aici. Erdogan știe că are în față un partener cu spatele la zid și nu ezită să extragă avantaje. E greu de văzut ce poate face Germania în fața acestei amenințări abia voalate. Sigur, e mult mai ușor de spus ce ar fi putut face și n-a făcut Germania pentru a evita această situație umilitoare. Slăbiciunea inițială, răsărită din infernul bunelor intenții, a transformat Germania în țară țintă. Criza declanșată rapid de instalarea a peste un milion de migranți a schimbat situația. Germania a trebuit să ceară un armistițiu și Erdogan a ajuns, astfel, în poziția de a dicta termenii.
E imposibil de văzut cum mai poate ieși Germania din acest joc fără șanse. Căci, în ciuda situației jenante impusă de Erdogan, Germania nu poate abandona poziția de principiu favorabilă migrației. Așa arată contradicția irezolvabilă creeată de incoerența liberalismului doctrinar, care e îngrozit simultan de valorile anti-liberale ale Islamului, dar și de ideea că ar putea ofensa Islamul. În plus, societățile vest-europene sînt dominate, secret, de frica de violență. Amenințarea de bază plecată din Orientul Mijlociu e violența pură, nediscriminată și continuă. Europa n-a mai trăit o asmenea angoasă din vremurile războaielor religioase ale secolului al XVII-lea și e nepregătită pentru viața în acest regim. Consecința e un pact nesemnat, care recomandă acomodarea și refuză protestul sau riposta.
Pînă acum, reacțiile societății au vizat, abstract, principiul libertății de expresie. De aici marile demonstrații de după atentatele de la Paris sau Bruxelles. De notat că în toate aceste cazuri, protestele au evitat sistematic orice referință la autori și la originea crimelor. La Bruxelles, protestatarii adunați acum două săptămîni au manifestat împotriva terorismului și a urii. Poziția e schizoidă. Protestul s-a scindat pînă la a-și pierde sensul. Cineva care iese în stradă pentru a protesta împotriva răului și a celor ce ar putea incrimina răul are o problemă serioasă: știu ce e rău, dar mi-e frică de propriul gînd și nu-mi dau voie s-o spun. Anomaliile noii psihologii și reflectarea ei în politica de stat sînt un capitol vast și în plină evoluție. Vom mai vedea și ne vom mai mira de multe. Tulburarea și confuzia sufletului occidental vor schimba istoria într-un fel pe care încă nu-l putem bănui.