Linkuri accesibilitate

Puțini sunt intelectualii români care să provoace, în egală măsură cu Gabriel Liiceanu, admirația și ostilitatea, prețuirea și adversitatea, elogii și diatribe. Lucrul este în fond firesc: când practici, precum Gabriel, sinceritatea desăvârșită în discursul public, te expui inevitabil atacurilor meschine, malițioase, filistine. Nu mă refer aici doar la pegră, la subterana fetidă (despre acești indivizi nu are sens să vorbim), ci chiar și la unii oameni cu un respectabil orizont intelectual, persoane care devin brusc cvasi-fanatizate (negativ) când vine vorba de Gabriel Liiceanu, de Andrei Pleșu ori de H.-R. Patapievici. Se uită cât a clădit Gabriel în plan pedagogic, câți tineri îi sunt discipoli, se uită de miile de oameni care au fost, sunt și vor fi adevărații beneficiari ai marelui proiect altruist al lui Gabriel Liiceanu care se numește editura Humanitas (ceea ce, intr-un eseu scris împreună cu Marius Stan, am numit planeta Humanitas).

În anii în care cei mai mulți preferau să vegeteze într-un climat al uitării crimelor dictaturii comuniste, Humanitas a lansat colecția „Procesul comunismului” (coordonată de Doina Jela) în care au apărut cărți clasice ale literaturii anti-totalitare. Asemeni marilor săi prieteni, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Gabriel Liiceanu a definit și a consolidat în spațiul public românesc dimensiunea revoltei morale împotriva Răului radical simbolizat de comunism și fascism. Prin toți porii ființei sale, în Gabriel respiră oroarea în raport cu monstruozitatea crimelor totalitare, cu universul concentraționar reprezentat de Gulag și de Auschwitz. Din decembrie 1989 și până astăzi, Gabriel Liiceanu s-a opus categoric turpitudinii amorale a nomenklaturii renăscute, a stigmatizat fără reticențe nesimțirea nețărmurită a lichelelor și a lacheilor, a celor pe care Monica Lovinescu îi veștejea cu numele de „trepăduși de curte nouă”.

Îl cunosc pe Gabriel încă din anii '70. Student fiind, mergeam la biblioteca Institutului de Filosofie, situat în fosta casă a lui Nicolae Iorga de pe actualul Bulevard Iancu de Hunedoara (pe atunci se chema Ilie Pintilie, după numele unuia dintre militanții comuniști faimoși, mort la Doftana în cutremurul din 1940). Mi-l amintesc pe Gabriel (nu ne cunoșteam încă personal) stând de vorbă cu Henri Wald, unul dintre puținii cercetători din acel bârlog al primitivismului dogmatic condus de marioneta ideologică Alexandru Tănase, dar de fapt de rudimentarul politruc Radu Pantazi. Ne-am cunoscut apoi, grație lui Adrian Rezuş (logician de înaltă clasă, a plecat din țară prin 1978, trăiește acum în Olanda). M-am împrietenit repede cu Gabriel și cu colegul său de institut, neuitatul Petru Creţia. Pe Gabriel îl vedeam adeseori în vizită la istoricul de artă Radu Bogdan, a cărui legendară bibliotecă ne atrăgea precum un irezistibil magnet. Gabriel fusese de-acum mutat de la institut, în fapt concediat, din rațiuni evident politice. La fel și Petru. Din cât țin minte, Gabriel a lucrat o scurtă perioadă la Centrul de Informare și Documentare în Științele Sociale și Politice (acronimul era, cred, CIDSP), condus de un personaj locvace și pitoresc numit Mircea Ioanid, unul dintre acei marxiști dezabuzați care descoperiseră farmecul „sociologiei burgheze” (lucru care nu s-a întâmplat cu un Radu Florian, spre a nu mai vorbi despre delatorul Pavel Apostol).

A ajuns apoi într-un loc ce părea relativ ferit de intemperiile unei politici tot mai paranoice, la Institutul de Istoria Artei de pe Calea Victoriei, unde putea, în fine, să se ocupe de filosofia formelor simbolice și alte teme care îi erau într-adevăr apropiate de suflet. A venit însă represiunea și acolo, odată cu scandalul „Meditației Transcendentale”. Andrei Pleșu a fost exclus din partid și eliminat din viața academică. Nu putea exista în România vreo oază reală, vreun spațiu sustras complet intervențiilor abuzive ale unui politic degradat și degradant, josnic și înjositor.

XS
SM
MD
LG