Linkuri accesibilitate

Un punct de vedere săptămânal la Europa Liberă, de scriitorul Vitalie Ciobanu.

Oamenii de rând din Moldova s-au obișnuit – i-au învățat vitregiile istoriei și încercările ultimilor ani – să rabde, să îndure nevoi și privațiuni de tot felul, dar nimic nu i-a doborât mai avan, nimic nu le-a ruinat rezistența morală decât injustiția pe care o văd și o constată zilnic în viața lor.

Concetățenii noștri sunt conștienți că statul prutonistrean nu poate deveni peste noapte bogat, prosper, ca țările occidentale – suntem un ținut agrar, lipsit de resurse naturale și în general de o mână de lucru foarte calificată –, dar ceea ce știu că se poate face, dacă s-ar dori, este mai multă dreptate pentru oamenii de rând, pentru „talpa țării”. Tocmai de aceea pledoariile intelectualilor pentru valori europene, democrație, spirit românesc, integrare euroatlantică ș.a.m.d. s-au lovit tot mai mult, odată cu trecerea anilor, de un scepticism funciar, de reticența oamenilor din popor, cu care purtam aceste discuții. Firește, moldovenii lasă loc pentru argumentația ta despre valori, educație, civilizație, dar judecă mai teluric, la firul ierbii, au în minte buzunarele lor goale, de aceea mi-au răspuns adesea cu un verdict necruțător: „N-avem pentru cine vota, toți sunt niște hoți, ne-au mințit și ne-au batjocorit, ar trebui arestați toți până la unul, ar trebui puși la zid!”

Deși am încercat mereu să nuanțez, să găsesc explicații de circumstanță pentru derapajele „alor noștri”, am ajuns în cele din urmă să le dau dreptate, m-am simțit jignit și umilit. Nu de amărâții mei interlocutori, ci de politicienii pe care i-am creditat. Urgența moldoveanului obișnuit sunt abuzurile de care se lovește la tot pasul, și aceste nedreptăți îi îngustează orizontul, îi subminează capacitatea de abstractizare și de generalizare. Cum să fie altfel, dacă lui, cetățeanului, i se cere să fie cuminte, să-și strângă cureaua, să respecte legile, pe când conducătorii sunt primii care le încalcă și profită de lipsa unei justiții adevărate și echitabile?

Omul nostru știe că s-a furat un miliard de dolari din Moldova, s-a furat din puținii lui bani, iar hoții stau cocoțați în fotolii importante, poartă „țoale” scumpe și își plimbă odraslele în limuzine luxoase. Și tot acești șefi de partide și oligarhi omnipotenți nu fac nimic ca să-i găsească pe răufăcători, ba încă au trecut jaful pe spinarea contribuabililor. Vom plăti schemele și mișmașurile lui Shor și ale acoliților săi un sfert de veac de-acum înainte. În următorii ani presiunea taxelor și impozitelor va fi foarte grea, ne avertizează economiștii.

Asta fac ciocoii de Moldova, cei care vorbesc despre „statalitate”, „independență”, „patriotism” și îi cer omului de rând să nu emigreze, să nu vrea Unirea, să nu-și dorească schimbarea rânduielilor… Mai nou, exponenții puterii și ai justiției aservite de la noi au atins un alt, nemaivăzut nivel al tupeului: îi probozesc pe diplomații occidentali de la Chișinău – mă refer la Pirkka Tapiola, șeful Delegației Comisiei Europene, și la James D. Pettit, ambasadorul Statelor Unite –, pentru că îndrăznesc să comenteze critic destituirile politice și abuzurile săvârșite în sălile de tribunal din Moldova, ca și lipsa reformelor în justiție, după ce Occidentul a vărsat milioane de euro contra promisiunilor neonorate ale politicienilor noștri.

O altă fațetă a sfidării și a nedreptății strigătoare la cer o reprezintă dosarul 7 aprilie 2009. Am contabilizat deja a 7-a aniversare a acelor dramatice evenimente și constatăm că nu ne apropiem de adevăr, că nu avem niciun dram de justiție. Dimpotrivă, torționarii, cei care au instrumentat anchetele atroce din penitenciare sunt, azi, bine mersi și chiar promovați în funcții mai înalte decât cele deținute atunci. Vladimir Voronin, fostul președinte comunist al Moldovei, minte cu nerușinare, afirmând că nimeni nu a fost torturat în noaptea de 7-8 aprilie 2009, deși îl contrazic numeroasele mărturii, îl contrazic tinerii morți în urma rănilor, precum și sechelele pe viață ale altor sute de copii maltratați. Nu am să uit niciodată secvențele cutremurătoare filmate în preajma unui comisariat de poliție din Chișinău în care o mamă, în genunchi, îl implora pe Voronin să-i elibereze fiul, să-l scape de teroarea zbirilor în uniforme.

Poate că Voronin nu ar fi făcut-o azi pe amnezicul și impertinentul, dacă guvernanții de după el, care au promis adevăr și dreptate, l-ar fi obligat să privească aceste imagini, dacă l-ar fi întrebat – într-un proces public! – de ce le-a admis, de ce a ordonat represiunea?

Politicienii „proeuropeni” aburcați pe valul revoltei din aprilie 2009 nu numai că n-au adus regimul Voronin în fața justiției, ci i-au preluat schemele și le-au dezvoltat. Și-au împărțit structurile de drept, licitându-le ca la piață. Starea deplorabilă a instituțiilor moldovenești este consecința combinată a controlului politic asupra lor și a docilității funcționarilor care le populează.

Imoralitatea vieții politice, crimele neelucidate, delapidările monstruoase din avutul public produc și întrețin o stare de revoltă difuză, o mânie fără orizont care este speculată și capitalizată de falșii izbăvitori, de aventurieri de felul primarului de Bălți, Renato Usatîi, care promite judecăți sumare și eficiente asupra „bandiților”. Creșterea adeziunilor prorusești la o mare parte a electoratului din Moldova, sensibil la propaganda televiziunilor moscovite, se datorează inclusiv unui sentiment profund de injustiție. Tragedia acestor oameni este că văd în Stalin sau în Vladimir Putin – actualul lider totalitar al Rusiei – o soluție, iar integrarea europeană o asociază cu haosul, nedreptatea, sărăcia, demagogia…

În epoca interbelică, să ne aducem aminte, politicianismul, lăcomia și corupția din partidele tradiționale au alimentat tentația populistă pentru extrema dreaptă, care a proclamat „puritatea originilor” și întoarcerea la „valorile ortodoxe”, în numele cărora nu a ezitat să comită crime. Azi, spiritele mai paseiste de la noi caută salvarea în trecutul medieval, invocând numele tutelare ale despotismului românesc. Astfel într-un sondaj din România, efectuat în februarie 2016, pe care îl văd foarte prizat și în stânga Prutului, la întrebarea: „pe cine dintre liderii istorici l-ați vota președinte?”, majoritatea respondenților l-au numit pe Vlad Țepeș, pe locul doi ieșind Alexandru Ioan Cuza, pe trei Ștefan cel Mare și pe patru Mihai Viteazul. În acest context al derutei și al lipsei de soluții, nu mă îndoiesc că dacă ar candida la alegerile prezidențiale din octombrie 2016 din Republica Moldova, Vlad Țepeș ar obține un rezultat foarte bun, poate chiar victoria din primul tur!

Dincolo de reveriile noastre eminesciene, cele din Scrisoarea III, o asemenea stare de spirit vorbește despre imaturitatea conștiinței publice, dar și mai ales despre un dezastru instituțional. Totuși în România lucrurile s-au urnit, DNA poartă o bătălie crâncenă împotriva corupției la nivel înalt. Pe când în Moldova… suntem nu la faza primului milion furat, de care e preferabil să nu fii întrebat, ca în mitologia capitalismului sălbatic, suntem la primul miliard furat, pe care nimeni nu-l caută.

„Dreptatea e la fundul mării!”, spune moldoveanul și resemnarea sa fatalistă o amână pe un termen indefinit.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG