Linkuri accesibilitate

(Fac parte dintr-o generaţie născută în anii imediat următori zborului lui Iuri Gagarin în cosmos, din 12 aprilie 1961. Dacă am scăpat, la naştere, de „norocul” de a fi botezat „Iurie”, de departe cel mai popular nume în acei ani – har Domnului, părinţii au avut inspiraţia să-mi dea numele bunicii pe linie paternă, Emilia! – „Gagarin” a fost chiar prima mea poreclă de proaspăt orăşean, dobândită literalmente „cu sânge”. La distanţă de 55 de ani de la zborul lui Gagarin în cosmos şi la peste patru decenii de la isprava subsemnatului, iată cum s-au petrecut lucrurile…)

* * * * * * *

Strânsă-n centura de piatră a caselor cu două nivele ce formau un perimetru închis, aproape dreptunghiular, curtea-l prindea asemeni unei curele – una cu centironul tatei, zis Armata, dată fiind interzicerea formală de a o părăsi, vără voia lui –, încheiată la singura gaură existentă, cea de la intrare; pentru a ieşi dintr-însa, trebuia să-şi pună uniforma şcolară – numai cheutori, nu mai puţin coercitivă –, sau s-o însoţească pe maică-sa la cumpărături, tot mai des, până i se va încredinţa să meargă de unul singur, după lapte şi pâine, în zilele de spitalizare ale mamei. Învăţase să se ascundă de ai săi, rămânând tot timpul la vedere; dimpotrivă, străinii îl găseau exterior lui însuşi, fără a mai avea răgazul să-l citească până la capăt – deci mai interior ca oricând. Abia trecuse de vârsta primelor pedepse corporale, o nimica toată pe lângă canonul tăcerii, când tatăl, mâniindu-se din te miri ce, pur şi simplu înceta să-i vorbească. Tatăl şi Dumnezeu erau una, şi dacă – vorba vine – Cuvântul era cu Dumnezeu, se cheamă că muţenia tatei nu era cu nimeni. Aruncat printre necuvântătoare, pomenindu-se redus la pronumele personal el sau ignorat cu desăvârşire, copilul nu se putea ruga de nimeni, să-l ierte, atâta vreme cât Cuvântul-Dumnezeu şi-a întors faţa de la dânsul. Şi, ca şi cum nimicnicia lui nu era suficient de manifestă, puterea tatălui se cerea exprimată, literalmente ad usum Delphini, cu asupra de măsură: „Pe cuvântul meu de comunist!” Când i se adresa din nou, la capătul unor zile nesfârşite, pe numele de alint de data aceasta, viaţa îşi relua cursul obişnuit, oala – şcoala – temele pentru acasă – (ieşirea la cumpărături, sub semnul întrebării) – joaca, până la viitoarea supărare, niciodată ultima, liniştea casei ţinând nemijlocit de câtă distanţă era-n stare să pună între ele. L’amour a la papa nu-l va împiedica să se ofere voluntar, într-una din primele săptămâni ale vacanţei de vară, pentru a lua loc – în poziţie de drepţi – la capătul unei scânduri late de trei palme, petrecută peste un trunchi de plop piramidal, când doi vlăjgani ţinându-se de după umeri îşi făcură vânt să sară de pe lada cu nisip şi – zdup! pe celălalt capăt, de sus, al scrânciobului. Catapultat în slăvi, piciul făcu un salto mortale şi se prăbuşi la pământ. O clipă – o veşnicie, pentru cei prezenţi la faţa locului – n-a ştiut de el, apoi fu adunat de pe jos, dintre grămada de scânduri – unele, numai cuie! – şi pus pe picioare. Încă ameţit de senzaţia aceea de vid cosmic ce se lăsa cu gol la lingurică sau, mai pe-nţelesul lui, când pământul se dădu de-a cura-n cap, fu umflat pe sus până la pompa de apă din mijlocul curţii, stropit să-şi vină-n fire (chiar dacă nu el, ceilalţi au făcut pe ei de frică!), instruit ce să spună acasă despre căzătura din copac (sic!) şi, în cele din urmă, gratulat cu numele „Gagarin”. Spălarea pe faţă cu apă rece, cum ai da o sfeclă roşie prin răzătoare, îl făcu să-şi muşte limba de durere. Nu realiză prin ce cumpănă tocmai i-a fost dat să treacă – de n-ar afla ai casei, atâta tot! –; cât despre ceilalţi, încă nu le venea să creadă c-a scăpat cu zile. Cum însă era de neconceput ca puştiul să nu se aleagă, din toată istoria asta, cel puţin cu o sperietură zdravănă, cineva povesti, ca printre altele, că la ridicarea casei lor fu zidit de viu, într-unul din pereţii îngrăditori ai construcţiei, un om rău – e suficient să-ţi lipeşti urechea de tencuială ca să-l auzi zgâriind mortarul cu unghiile. Imaginaţia copilului făcu restul, în orele de veghe ale primei lui nopţi de insomnie când, întins pe divan alături de F., n-a pus geană pe geană până-n ziuă, cu urechea la pândă. Din cele spuse, reieşea că scheletul se poate strecura printre pietre, în interiorul zidului, în căutarea unei fisuri mai largi prin care ar ieşi la suprafaţă. (…) „Gagarin!”, bine-a zis cine-a zis – care dintre tovarăşii săi de joacă, n-ar fi putut spune –, numele potrivindu-i-se la fel cum placa de marmoră albă gravată cu litere de aur sigilă urna cu cenuşă a primului cosmonaut în zidul Kremlinului, chit că el unul a trebuit să se dea peste cap, ca voinicul din poveste, spre a-l căpăta.

(…)

„Gagarin!” azi, „Gagarin!” mâine, nu că i-ar fi displăcut cum sună: „Ga-ga-rin!”, din contra, se simţea-n largul lui în scafandrul de împrumut – uitată, urna cu cenuşă a primului cosmonaut din zidul Kremlinului! –, totul era să nu ajungă şi la urechile părinţilor, ceea ce nu a întârziat să se întâmple. Între timp, fapta descrescuse în importanţă, nu şi faptul că a fost ascunsă. În patria legii „За недоносительство”1, unde turnătoria putea rivaliza cu producţia de oţel pe cap de locuitor, autodenunţarea se practica pe scară largă, suficient să se ridice stenogramele faimoaselor procese ale „duşmanilor poporului” din anii ‘30-’40, iar ceva mai încoace „явиться с повинной2 presupunea chiar o anumită clemenţă faţă de făptaş. „De unde ţi se trage, îl luă din scurt tatăl, hotărât să nu-l lase cu nici un chip s-o facă pe niznaiul cu el. Porecla?! Că doar nu din cer...” Se opri la jumătate de frază, surprins de ce-i ieşise din gură, ai fi zis – un înger, dacă nu i se adresa împieliţatului ista de copil.

______

1. (rusa) „PENTRU NEDENUNŢARE”.

2. (rusa) „a se preda de bună voie”

XS
SM
MD
LG