Linkuri accesibilitate

Represiunile din teritoriile anexate de URSS în iunie 1940 îsi asteptau cronicarul. Igor Cașu a scris o carte extrem de necesară, mai cu seamă acum, când memoria traumelor provocate de comunism începe să se evapore, iar martorii vremurilor totalitare se împuținează de la un an la altul. Istoricul depune mărturie în cadrul unei indispensabile pedagogii a memoriei. El este convins că în absența unui exorcism prin cunoaștere, spectrele trecutului vor continua să bântuie imaginarul colectiv, să ademenească pe naivi și să-i înșele pe cei care nu-și exercită suficient simțul critic: „Această carte, în două volume, este adresată de aceea mai mult generaţiei tinere, decât nostalgicilor din generaţiile mai în vârstă. Ti­nerilor, în rândurile căreia asistăm astăzi, la 22 de ani de la colapsul URSS, la reproducerea nostalgiei faţă de regimul comunist sovietic, deşi majoritatea dintre tineri nu au avut experienţa de a trăi sub co­munism sau erau prea mici ca să înţeleagă ceva”.


Teza principală, cu care sunt integral de acord, susține continuitatea statului ideocratic-polițist, a unui despotism pentru care orice licărire a simțului realității (spre a utiliza conceptul lui Isaiah Berlin) era o manifestare subversivă: „...represiunea poli­tică nu a fost caracteristică doar perioadei staliniste, aşa cum cred încă foarte mulţi. Regimul sovietic a etichetat şi tratat drept crimă politică orice manifestare mai mult sau mai puţin deschisă împotriva sa şi mult după moartea lui Stalin.”

Există și în România destui care, fie din cinism, fie din crasă ignoranță, sunt gata să pună capăt unei încă prea timide confruntări cu trecutul. Acestora, Igor Cașu le dă o replică memorabilă: „Dacă anumite categorii ale tineretului de azi vor cumva să se re­vină la ceea ce a fost înainte de 1989, să încerce mai întâi să răspundă la întrebările următoare. Ar accepta oare cineva să fie deportat în vagoane pentru vite împreună cu familia la zeci de mii de kilometri în Siberia, unde nu-i aşteaptă nimeni şi unde vor îndura frig, foame şi tot felul de umilinţe? Unde poate de fapt să nu mai ajungă, după un drum de 2-3 săptămâni în plină arşiţă de vară, fără apă şi hrană. Ar accepta o persoană sau alta să îndure foame pentru că aşa vrea statul sovietic, să-l omoare prin înfometare pentru că nu a manifestat dra­goste neţărmurită faţă de „marele Stalin” şi cauza dictaturii proleta­riatului, de fapt a unei clici cinice de la conducere? Sau să fie de acord cu executarea imediată a părinţilor şi bunicilor pentru simplu fapt că aceştia deţineau câteva hectare de pământ pentru a-şi întreţine cinstit, prin muncă asiduă, familia? Sau să fie executate rude care au fost prin voia sorţii lideri de comunitate în perioada interbelică sau membri ai partidelor politice?” Întrebările sunt cât se poate de pertinente și invită la luciditate istorică și decență etică. Ar putea fi puse și celor care, în România ori aiurea, se obstinează să ne vorbească despre „dimensiunea pozitivă” a comunismului: meciurile de fotbal, piloții eroici, expedițiile geologice și producția de cocs pe cap de locuitor...

Cu alte cuvinte, amnezia deliberată duce la abolirea moralității publice. Negarea criminalității intrinseci a totalitarismelor, fascist și comunist, ține de ceea ce gânditorul român Andrei Pleșu a dignosticat drept „obscenitatea publică”. O democrație fără memorie este una lipsită de fundament, sortită să repete multe din erorile trecutului. Este surprinzător că acest lucru a fost înțeles în America Latină și Africa de Sud, dar continuă să fie subiect de interminabile controverse în lumea post-comunistă.

Din prima clipă, regimul sovietic a fost unul ilegitim, ostil ideii de legalitate, visceral opus statului de drept, desconsiderat și atacat drept un „moft burghez”. Impus cu forța în ceea ce s-a numit RASSM (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească), a urmărit copierea mecanică a modelului bolșevic: militarist, autoritar, vertical, ultra-centralizat. Individul trebuia anihilat ca entitate autonomă. Ideologia era singura sursă de pseudo-legitimitate. Iar această ideologie era echivalentă cu mereu redefinita „linie generală a partidului”, cu ale ei imprevizibile, amețitoare zigzaguri. Igor Cașu este un cunoscător admirabil al literaturii despre religii politice și totalitarism. Perspectiva sa este una liberal-democratică, de inspirație aroniană. Nu se lasă influențat de acele mode care pun accentul pe o istoricitate impersonală, pe social în detrimentul politicului, ca și cum cele două ar putea fi cumva separate. În Moldova sovietizată, politicul a dictat toate opțiunile sociale, economice, culturale. Dacă nu acceptăm acest fapt, neglijăm chiar natura sistemului. Iar politicul era el însuși impregnat de ideologie.

Istoricul oferă un zguduitor tablou al unei represiuni obsesive. Prigonirea celor desemnați drept „inamici” (obiectivi sau subiectivi) era înscrisă în codul genetic al regimurilor comuniste. Ca politolog interesat de cauzele, dinamica și consecințele Marii Terori staliniste, am aflat lucruri revelatoare despre modalitățile specifice ale sociocidului în RASSM. La fel, nu poți citi fără să fi șocat paginile despre ororile din anii de după război.

Cine crede că moartea lui Stalin a transformat sistemul se înșeală. Evident, a avut loc o „înmuiere” prin comparație cu teroarea isterică din anii dictatorului absolut, dar instituțiile au rămas aceleași. Fascinantă mi se pare analiza perioadei marcată de „Raportul Secret”, reverberațiile spre marginea imperiului ale seismului petrecut în centrul moscovit: „Anul 1956 este însă nu numai apogeul destalinizării, dar şi începutul unei restalinizări parţiale odată ce regimul înţelege că criminalizarea perioadei staliniste şi a lui Stalin riscă să deligitimeze întreg sistemul comunist.”

Este exact ce se întâmplă la București: nomenclatura intră în panică, se teme că întreg edificiul se poate nărui, se iau măsuri aspre pentru a preveni „haosul și anarhia”. Sunt denunțate „stihia mic-burgheză” și „liberalismul putred”. Cazul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (patru cuvinte, patru minciuni, cum spunea Boris Souvarine despre URSS) luminează dinamica politică și intelectuală din celelalte state ale „măreței Uniuni”.

Post-stalinismul în Moldova nu a însemnat de fapt decât o critică parțială a moștenirilor perioadei precedente. Cum ar fi putut fi altfel când Leonid Brejnev însuși fusese satrapul local în timpul represiunilor postbelice? În al doilea volum al acestei importante cărți, Igor Cașu respinge, cu argumente documentare imparabile, mitul unei liberalizări reale. Istoria pe care o propune Igor Cașu este una comprehensivă, totală, care refuză fragmentarizările reducționiste. Evident că au existat momente de răscruce, fracturi, cezuri, dar ele nu au rezultat într-o soluție de continuitate, deci într-o veritabilă discontinuitate în privința permanentei represiuni. Faptul că se evidențiază persistența represiunii, după 1956, până la schimbările inițiate de Mihail Gorbaciov (și chiar atunci cu multe ezitări și reculuri), reprezintă o schimbare de paradigmă interpretativă.

Deopotrivă erudită și accesibilă, impresionanta sinteză oferită de Igor Cașu vine să umple un gol istoriografic regretabil și nejustificat. Acum nu va mai fi posibil să spui: „N-am știut” ori „Nu cunosc subiectul”. Ceea ce a realizat în chip admirabil Igor Cașu înseamnă o recuperare a unui adevăr prea mult timp ocultat și desfigurat, o împlinire a acelui deziderat pe care Anna Ahmatova, Monica Lovinescu și Nadejda Mandelștam l-au numit salvarea memoriei.

Textul de mai sus este prefața cărții lui Igor Cașu, Duşmanul de clasă: Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956. Chişinău, Editura Cartier, 2014.

XS
SM
MD
LG