Linkuri accesibilitate

Care este diferența dintre o democrație și o democrație populară? Aceeași ca între un scaun și un scaun electric. Ori dintre o cămașă și o cămașă de forță. Scriu aceste rânduri în memoria celor care n-au cedat. Le scriu în memoria lui Ferenc Fehér și în onoarea lui Ágnes Heller, care, în scrierile lor, inclusiv „De la Ialta la glasnost”, tradusă în românește la începutul anilor ’90 la editura Facla din Timișoara, condusă pe atunci de Vasile Popovici, au demonstrat că regimurile comuniste au fost ab initio dedicate distrugerii a două suveranități: cea a poporului și cea națională. Despre recucerirea acestor suveranități abuziv confiscate a fost vorba, în octombrie-noiembrie 1956, în tragedia numită Revoluția Maghiară. Despre ele a fost vorba în annus mirabilis 1989...

Un important istoric american, Alfred Rieber, a scris despre „iluzia democrației populare”. O iluzie, nu o realitate. Evident, comuniștii, susținuți de forța Armatei Roșii, au construit mitul susținerii populare. Fotografi, plastografi și hagiografi au colaborat în plăsmuirea acestei legende. Dar oricine a citit „Conversațiile cu Stalin” de Milovan Djilas, „Istoria democrațiilor populare” de François Fejtő, „The Soviet Bloc” de Zbigniew Brzezinski, spre a menționa doar lucrările clasice, ca să nu mai vorbesc de lucrările mai noi semnate de Robert Gellately, Anne Applebaum și Victor Sebestyen, știe că instalarea la putere a comuniștilor a fost determinată, cu excepția Iugoslaviei, de factori exogeni. Evident, mediați. Dar blestemul a fost dinspre Est, al lui Stalin, spre a relua titlul excepționalei cărți a profesorului Gellately.

E bine să studiem propaganda comunistă din epocă, modul cum a izbutit să seducă grupuri sociale mai mult sau mai puțin largi. Dar nu e cazul să-i facem credit. Trucajul insolent, calomnia groasă și manipularea agresivă erau tehnicile favorite ale „Scînteii”. Între 1945 și 1947, tovarășii se prezentau ca patrioți. Chiar și așa, au pierdut lamentabil alegerile din noiembrie 1946. Ori ne îndoim și de acest lucru? E suficient însă să-l (re)citim pe Mihai Fărcășanu, de pildă, spre a ști despre ce era vorba în propoziție. Pe scurt, fără Vîșinski și Susaikov, Groza nu ajungea premier. Vorba Hannei Arendt, little verities of fact...

Iată, în traducerea lui Marius Stan, ce mi-a scris renumitul istoric al Războiului Rece, Mark Kramer, de la Davies Center al Universității Harvard. Este un text de o claritate și rigoare admirabile:

„Sunt de acord cu tine, Vladimir. Fără sprijinul militar sovietic direct sau implicit, partidele comuniste n-ar fi reușit să câștige puterea în Europa de Est, cu excepția Albaniei și Iugoslaviei, și poate, eventual, Cehoslovaciei. În perioada interbelică, toate societățile est-europene, exceptând Cehoslovacia, au experimentat o formă sau alta de dictatură, dar niciuna n-a demonstrat sprijin popular pentru alternativa comunistă. Partidele comuniste locale, atunci când li s-a permis să se organizeze, au avut în general o importanță neglijabilă în politica est-europeană de dinainte de 1939. Chiar și în Cehoslovacia, care, ca singur stat industrializat din regiune înainte de război, avea de departe cel mai mare partid comunist, doar 10% din voturi s-au dus către candidații comuniști în alegerile parlamentare pre-belice. Chiar când sprijinul electoral pentru partidul comunist din Cehoslovacia a crescut dramatic după 1945 – atingând 38% la alegerile din mai 1946 –, el reprezenta doar o minoritate a țării. Numărul de voturi comuniste la alegerile din 1946 a fost mai mare în regiunile cehești decât în Slovacia (acolo unde Partidul Comunist Slovac era surclasat de Partidul Democrat Slovac), dar chiar și printre cehi, rezultatele votului din 1946 s-au datorat mai puțin susținerii crescute pentru comunism și mult mai mult dezamăgirii pe care mulți cehi o resimțeau față de Occident pentru ceea ce percepuseră a fi „trădarea” de la München din septembrie 1938, precum și gratitudinea resimțită față de Uniunea Sovietică pentru a fi contribuit la înfrângerea Germaniei naziste.

Mai mult, Cehoslovacia era o anomalie în Europa de Est; în nicio țară din regiune, cu excepția Bulgariei, partidele comuniste nu avuseseră parte de un sprijin semnificativ; și în câteva țări, în special România, Ungaria și Polonia, comunismul era în general privit ca opus convingerilor și valorilor tradiționale. În pofida impactului enorm al celui de-Al Doilea Război Mondial asupra culturilor politice din Europa de Est, atitudinea populară față de partidele comuniste după război s-a schimbat surprinzător de puțin în cele mai multe dintre aceste state. Distrugerea și ororile provocate de război, să fim corecți, a discreditat total structurile sociopolitice ale perioadei interbelice și a născut dorința generală pentru o schimbare socială radicală. Partidele de stânga beneficiau așadar de un context favorabil în care puteau opera și căuta sprijin electoral. Cu toate acestea, dorința majorității est-europenilor pentru o bruscă ruptură cu ordinea socială interbelică – sentiment evident în Franța, Marea Britanie și Italia – nu s-a tradus în susținere pentru o versiune sovietică impusă de comunism.

Popularitatea partidelor comuniste est-europene a crescut ca urmare a participării lor la rezistența anti-nazistă și promovarea de către acestea a schimbării radicale, dar doar în câteva țări (Albania, Iugoslavia și Cehoslovacia) s-a dovedit a fi semnificativă această creștere. Într-adevăr, în cele mai multe state est-europene, comuniștii ar fi avut puțină sau chiar nicio semnificație politică. În Ungaria, spre exemplu, partidul comunist a primit doar 17% din voturi la alegerile din noiembrie 1945 (în pofida sperietorii sovietice), iar în Polonia, așa cum a admis-o Hrușciov, ‚recunoașterea partidului [comunist] din partea clasei muncitoare și a poporului n-a fost niciodată interiorizată sau larg răspândită’. Aproape același lucru poate fi spus despre România și Germania de Est”.

XS
SM
MD
LG