Linkuri accesibilitate

Seven Variations of Soul.

A început să-mi placă muzica soul extrem de tîrziu, probabil pe la milocul anilor 1990, când a face muzică în Occident însemna între altele și a pune laolaltă elemente disparate din genuri muzicale aparent incompatibile într-un flux sonor unitar și coerent.

Muzica soul a fost unul din elementele fundamentale care, alături de rythm & blues, jazz, funk și muzica electronică, au dat sunetul inconfundabil al decadei 1990-2000.

A început să-mi placă muzica folk pe la începutul anilor 1970, cînd Metronomul lui Cornel Chiriac de la Radio Europa Liberă transmitea pe unde scurte albume semnate de Bob Dylan, Melanie, Don McLean sau Donovan Peter Leitch.

Pot să spun că am fost un fan pînă la capăt al muzicii folk din România de pe la 14 ani, când, cam la mijlocul clasei a șaptea, în 1973, i-am descoperit pe Marcela Saftiuc, Mircea Florian și Epaminonda Tiotiu pe scena diverselor festivaluri clujene (și erau multe în anii aceia). Am încetat să mai ascult folk românesc trei ani mai tîrziu, în 1976, când muzica asta a fost deturnată și siluită temeinic de către cenaclul Flacăra.

Soul și folk, doamnelor și domnilor, fac împreună o combinație posibil riscantă, pentru că sînt genuri vocale în registre total diferite, chiar dacă au un element comun, pe care unii l-ar putea numi melancolie.

Soul și folk, așadar, adică britanicul Colonel Red, pe numele lui adevărat Nikki Romillie, și olandezul White Eagle Jones, adică Hanyo van Oosterome, care fac împreună o muzică la limita periculoasă dintre undeground și mainstream, adică dintre experimental/profund/poetic și comerțul deșănțat fredonabil.

Colonel Red & White Eagle Jones, deci, cu „Soul Surviver”, de pe minunatul album „Seven Variations of Soul”, lansat în 6 martie 2016.

XS
SM
MD
LG