Linkuri accesibilitate

În primul rând, categoria de chiabur (kulak) a fost născocită pe fondul viziunii lui Lenin despre necesitatea alianței muncitorești-țărănești. Deci nu o dictatură a proletariatului așa cum o anticipase Marx, nu o nouă Comună din Paris, ci, răspunzând condițiilor sociale ale Rusiei, cu o copleșitoare majoritate demografică țărănească, o dictatură comună, a joint dictatorship. Dar, evident, nu cu toată țărănimea, privită ca un bloc, ci cu țărănimea săracă. Mijlocașii vor fi tratați ca o pătură șovăielnică, iar culacii vor fi eliminați și, la limită, exterminați. Ceea ce s-a și întâmplat, probând astfel ceea ce Kołakowski afirma în chip persuasiv, anume că Stalin nu a făcut decât să îndeplinească programul leninist de colectivizare a agriculturii.

Colectivizarea nu urmărește doar o eficiență economică crescută în mediul rural, ci este o strategie de social gardening, de grădinărit social, spre a relua sintagma lui Zygmunt Bauman. Chiaburii sunt vermină, pestilențiu, păduchi, ploșnițe, lipitori. Ei trebuie lichidați ca grup social, dar nu teoretic, ci practic, individual, ei și familiile lor. Deschiaburirea este în cosmologia genocidară a bolșevismului o formă de deratizare, de purificare a corpului social, tot așa cum die Endlösung, așa-numita Soluție Finală, Holocaustul, însemna completa și radicala dispariție a evreimii europene și, mai departe, a întregii evreimi, pe plan global. Martin Malia are dreptate, din penița lui Lenin au izvorât ordinele criminale reproduse in volumul lui Richard Pipes, The Unknown Lenin, din 1999, acele ucazuri care desfid întreaga tradiție a umanismului occidental, a Luminilor. Ca element psihologic, să ne gândim că acele ordine strict secrete nu erau un secret pentru membrii Biroului Politic, deci Stalin, Zinoviev, Troțki, etc., știau cu pertinență cum gândea Vladimir Ilici.

În cultura politică a bolșevismului, compasiunea este o patologie. În ale sale „Reflecții asupra Revoluției Ruse” publicate în finalul magistralei lucrări Russia under the Bolshevik Regime (New York, Knopf, 1994), Richard Pipes scrie, justificat după părerea mea: „În teorie, putem concepe ca un Troțki, un Buharin ori un Zinoviev să preia torța de la muribundul Lenin și să conducă Uniunea Sovietică într-o altă direcție decât Stalin. Ceea ce nu poate fi însă imaginat este cum ar fi putut fi ei într-o poziție de a face acest lucru, date fiind realitățile structurii de putere din timpul bolii lui Lenin. Sugrumând impulsurile democratice din partid pentru a-și proteja dictatura și impunând partidului o structură de comandă rigid-verticală (top-heavy), Lenin a asigurat ca omul care controla aparatul central de partid să controleze partidul și, prin el, statul. Iar acest om a fost Stalin”. (p. 508) Tot Pipes observa un lucru adeseori ignorat sau minimalizat: „Marxismul conținea deopotrivă o dimensiune libertară și una autoritară, iar aceea care avea să prevaleze depindea de cultura politică a țării în cauză” (p. 501).

Din același istoric aș mai reține accentul pe rolul resentimentului în acea parte a culturii politice ruse pe care o asociem cu conceptul de intelighenția. Este vorba de o categorie trans-clasă socială, de un grup definit și făcut coeziv prin emoții, sentimente și pasiuni negative în raport cu ordinea existentă, chiar dacă această ordine se află într-un proces de reformare. Scrie Pipes despre acest grup de „intelectuali care tânjeau după putere”: „Ei erau revoluționari nu de dragul ameliorării situației poporului, ci pentru a dobândi dominația asupra poporului și a-i reface pe oameni după propria lor imagine.” (p. 495) Rolul partidului bolșevic a fost să organizeze politic resentimentul social, să apese pe acele coarde psihice în scopul constituirii unei imagini a inevitabilității și iminenței cataclismului.

Revoluția s-a îngemănat cu barbaria Primului Război Mondial, cu ceea ce Eric Hobsbawm a desemnat drept barbarizarea lumii prin extincția limitelor afirmate și apărate de civilizația liberal-burgheză. Magia nihilismului a constat tocmai în acest pariu pe violență ca spasm catharctic, pe speranțe apocaliptice de distrugere a lumii vechi și plăsmuire, aici și acum, a paradisului terestru. În teologie, e vorba de chiliasm, ori, altfel spus, de parousia. Pentru că, în pofida apelului obsesiv la știință, leninismul conține intense elemente mitologice, fantasme infra-raționale ori de-a dreptul iraționale. De pildă, divinizarea partidului și mistica viitorului.

*Fragment din volumul „Dosar Lenin. Vraja nihilismului” de Vladimir Tismăneanu si Marius Stan, in curs de apariție la Curtea Veche Publishing.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG