Linkuri accesibilitate

Scriitorul maghiar va rămîne, probabil, în istorie ca unul din cei a căror viață a fost marcată definitiv și obsedant de experiența Holocaustului.

Imre Kertész, scriitorul maghiar de cultură germană, a cărui moarte la Budapesta, în zorii zilei, a fost anunțată imediat de toate mediile internaționale, va rămîne, probabil, în istorie, ca unul din cei a căror viață a fost marcată definitiv și obsedant de experiența Holocaustului, trăită fiind copil. Jose Semprun, Aron Appelfeld, Norman Manea, fiecare în felul lui, au reflectat în scrierile lor aceeași obsedantă retrăire, regîndire, frămîntare perpetuă, cauzată de marca unei experiențe aproape de neînțeles pentru cei ce nu au fost atinși de aripa ei întunecată.

„Am fost internat un an la Auschwitz. Nu m-am întors de acolo cu nimic, exceptînd cîteva glume, iar faptul m-a umplut de rușine. În plus, nu am știut ce să fac cu această experiență nouă. Nu era o trezire literară, nici ocazie pentru o introspecție profesională sau artistică. Nu aveam vreo idee ce doream exact... Mi-a luat mult timp să învăț pînă și lucrurile elementare ale scrisului” - spunea într-unul din multe interviuri acordate presei, în ultimii doi-trei, de cînd, grav bolnav de Parkinson și reîntors în Budapesta natală, Imre Kertész părea să fi început să-și pună ordine în gînduri, în fața sfîrșitului iminent...

În același interviu, cu Luiza Zilienski, pentru The Paris Review, scriitorul insista spunînd că în procesul elaborării primului său roman, - Fără destin - care i-a luat un deceniu, „cea dintîi provocare a fost să creez un limbaj, o formă, și abia în final, un subiect.” „Vroiam să examinez trăirea individuală, experiența de viață în cadrul unui sistem totalitar.” Întrebat ce a făcut pentru a supraviețui în anii 1960-70, în timp ce își scria primul roman, Kertesz răspundea cu umor că a scris - la îndemnul unui prieten - scenarii de operetă.

Dar, dincolo de suprafața lucrurilor, scriitorul trăia altceva, așa cum o evoca în discursul de primire a Premiului Nobel în 2002: „Greața și depresia în care mă sculam în fiecare dimineață m-au condus dintr-o dată în lumea pe care intenționam să o descriu”. Iar Kertesz preciza în interviul citat: „Trăiam suspendat într-o lume ce-mi era total străină, în care reveneam în fiecare zi fără speranța de a fi salvat. Aceasta a fost adevărata Ungarie stalinistă, și încă și mai mult în vremurile națioanl-socialismului. Sub stalinism, trebuia simplu să reziști, continuînd să trăiești, dacă puteai. Regimul nazist, pe de altă parte, a fost un mecanism care a lucrat cu o asemenea viteză brutală că „a continua” semnifica minima supraviețuire. Sistemul nazist înghițea totul. Era o mașină ce lucra cu o atît de mare eficiență încît cei mai mulți nici nu au avut șansa să înțeleagă evenimentele pe care le trăiau.”

Ceea ce a contat pentru el, ca scriitor, a fost, pe urma a ceea ce numea „o tradiție radicală”, să construiască „noi valori dintr-o asemenea imensă suferință” care a fost Holocaustul.

„Este scrisul o modalitate de a supraviețui?‚ - era întrebat Kertész. El răspundea enumerînd scriitorii - Borowski, Șalamov, Améry, - pentru care „scrisul a fost întodeauna un preludiu la sinucidere”. „Eu sînt unul care am supraviețui, care, deși am văzut capul Gorgonei, am păstrat atîta forță încît să-mi termin o operă... Scopul literaturii este ca oamenii să devină mai educați, să fie distrați, așa că nu putem să le cerem să se ocupe de asemenea viziuni înspăimîntătoare. Am creat o operă care reprezintă Holocaustul ca atare, dar fără să fie o literatură hidoasă, de orori...”

Istvan Kertész, născut în noiembrie 1929, într-o familie modestă la Budapesta - ale cărui principale cărți: Fără destin, Altcineva, Drapelul englez, Kadish pentru copilul nenăscut, Eșecul sînt disponibile și în traducere românească la Editura Est - a plecat spre alte lumi, nu fără să avertizeze, într-un interview cu Le Monde, că „Auschwitz nu a fost un accident al istoriei; și multe semne arată că repetarea sa este posibilă...”

XS
SM
MD
LG