Linkuri accesibilitate

Mai întâi, câteva cuvinte despre neo-leniniștii Slavoj Žižek, Alain Badiou, G. M. Tamás. Acesta din urmă și-a făcut cândva un oarecare renume pentru un text care elogia iresponsabilitatea intelectualilor. Este normal să-l zărim acum pe post de megafon provincial al lui Žižek. Îmi spunea cândva că lucrează, el, GMT, la o carte despre nemesis-ul lui Marx, Ferdinand Lassalle. Nu a scris-o din câte știu. E mare păcat, Lassalle a simbolizat un socialism non-radical, interesat de muncitorii reali, nu de cei fantasmați de un filosof german care studia condiția proletară din Anglia în biblioteca de la British Museum.

Resurecția utopiei a fost pronosticată de Leszek Kołakowski în epilogul scris, cu puțin înaintea trecerii în lumea drepților, la marea sa trilogie (ediția monumentală, într-un singur volum, de la Norton, din 2005). Pentru că a existat întodeauna o nemulțumire în raport cu lumea așa cum este ea orânduită, un spirit faustic, ori, altfel spus, o tentație mefistofelică. O știm, infernul totalitar era pavat cu intenții purificatoare. Când Marx își stigmatiza adversarii, de la Bruno Bauer și Proudhon la Max Stirner și Lassalle, o făcea în numele unei convingeri de granit că este portavocea rațiunii dialectice. La fel și cel pe care Adam Kirsch l-a numit, într-un faimos eseu din „The New Republic”, tradus în „Idei în dialog”, the deadly jester, bufonul ucigaș. Mă refer la Žižek. Aș putea oferi multe fraze ale acestui personaj care să-l convingă pe cititor că avem de-a face cu un posedat ideologic. Un timp m-am întrebat dacă vorbește serios sau se dedă unei experiențe ludice, încercând să epateze și să sfideze ceea ce el numește canalia liberală.

L-am întrebat despre Žižek pe prietenul meu, regretatul poet și eseist sloven Aleš Debeljak. Se știau dintotdeauna, fuseseră cândva foarte apropiați. „Chiar crede Slavoj în enormitățile bolșevice pe care le debitează cu enciclopedică nonșalanță?” Răspunsul lui Aleš n-a întârziat: „Nu uita ca Žižek este un îndrăgostit de film. Frații Marx sunt favoriții săi. Așadar, atunci când mă întrebi dacă Slavoj chiar crede în Lenin și în leninism, îți voi răspunde precum Groucho: 'Vorbește ca un leninist, scrie ca un leninist, gândește ca un leninist, dar, în ultimă instanță, nu te lăsa înșelat: el chiar este un leninist!'” Pentru neo-bolșevici, de la Žižek la Hugo Chávez, individul definit prin drepturi civice este inamicul principal. Deconstruirea ideologică a drepturilor omului a dus la pariuri dezastruoase, inclusiv admirația lui Michel Foucault pentru teocrația din Iran ori a lui Philippe Sollers și a Juliei Kristeva pentru revoluția culturală maoistă. Ori a unui Ernesto Laclau, în ultimii săi ani de viață, pentru kirchnerism.

Există, firește, o stângă care nu face concesii acestei tradiții tiranofile despre care vorbeai, referindu-te la excelenta carte a lui Mark Lilla. Este stânga născută din revista „Socialisme ou barbarie” scoasă pe vremuri de Cornelius Castoriadis, Claude Lefort și Jean-François Lyotard. Este stânga democratică de la revista „Dissent” (Michael Harrington, Irving Howe, Michael Walzer), deci stânga non-marxistă, în mod cert non-leninistă, una care se teme de ierarhiile birocratice și de cinismul tehnocratic fără a sucomba rațiunii instrumentale a „dictaturii proletariatului”. Care, cum știm, nu este decât reluarea vechiului vis pedagogic al unui grup predestinat să-i conducă pe cei mulți și neluminați.

Mai cu seamă acum, când în Europa devine tot mai presantă ofensiva noilor populisme, o asemenea stângă are un rol casandric. Marginală și marginalizată, ea este înrudită cu ideile lui Jan Patočka și Václav Havel despre comunitatea celor aflați în suferință, a celor care au trăit oroarea, ale căror vieți au fost zdruncinate, zguduite, schilodite. De-aici văd eu țâșnind acel imaginar politic non-mitologic, nu dinspre “evenimentul” proclamat apocaliptic de Žižek & co. Mă exprim cumva poetic, dar nu spunea Wittgenstein că filosofia trebuie să fie poetică? Fie chiar și filosofia politică. Ceea ce, mă grăbesc să o spun, nu exclude, ci implică rigoarea, metoda, un cartezianism fără de care ne rătăcim în aproximații cețoase. Când scria despre Comuna din Paris, Marx se lăsa cuprins de un elan poetic și vorbea despre luarea cu asalt a cerului. Iar Hegel își încheia „Fenomenologia” cu cuvintele pe care le citez aici din memorie, dar nu cred că mă înșel: „În cupa acestui imperiu al Spiritului spumegă infinitatea sa”.

*Fragment din volumul „Dosar Lenin. Vraja nihilismului” de Vladimir Tismăneanu si Marius Stan, in curs de apariție la Curtea Veche Publishing.

XS
SM
MD
LG