Linkuri accesibilitate

„Nu am prins deocamdată rădăcini într-un loc anume, dar am câte o amintire de peste tot. Într-o zi voi culege roade


Jurnalul săptămânal cu Oleg Chiriță.

Oleg Chiriţă

Născut în 30 martie 1981 la Chişinău. A studiat drept la USM şi la Institutul de Studii Europene, din cadrul Universităţii Libere din Bruxelles. Este manager de programe la Centrul International pentru Elaborarea Politicilor Migraţionale, o organizaţie internaţională interguvernamentală cu caracter european. Gestionează proiecte şi fonduri europene, dar şi o echipa multinaţională. Locuieşte la Bruxelles din 2009. E pasionat de lectură, călătorii, arta culinară, sport şi politici migraţionale. Este un fan necondiţionat al interpretei Celine Dion. A vizitat peste 70 de tari şi a făcut peste 600.000 km, traversând lumea în lung şi în lat.

Luni

Deşteptătorul a sunat, ca de obicei, la 6.00. Ca în fiecare dimineaţă, am stors o lămâie în apa calda şi am băut conţinutul. Am ascultat ştirile matinale la radio şi am băut un ceai. La 7.00, aşa cum fac aproape în fiecare zi, eram în sala de sport, unde îmi iau energia pentru întreaga zi.

Agenda zilei, la birou, a fost una destul de încărcată. Reuniuni externe, şedinţa de echipă, coordonarea proiectelor în Mali, Nigeria, Thailanda, Myanmar, etc. Am discutat cu colegii o idee pentru un nou proiect în Turcia, drept urmare a recentului acord dintre UE si Turcia privind reîntoarcerea refugiaţilor, care ajung pe coasta Greciei. Un acord de vânzare-cumpărare, mi-am zis. De fapt, datorită acestui acord, am aflat preţul unui refugiat sau a unui om – 1.000 euro bucata. Cum am ajuns la această concluzie? Păi, simplu, matematic. Am împărţit cele trei miliarde de euro, pe care UE le va oferi Turciei în schimbul celor trei milioane de refugiaţi, care se află pe teritoriul său. Patetic.

Seara am mers la cursul de franceză. Profa a sugerat să discutăm despre libertatea presei. De ce nu? Când m-a întrebat cum stăm la acest capitol în Moldova, i-am zic ca avem oligarhi cu presă. Nu a înţeles faza. Oligarhia ne-a împiedicat să avem o discuţie pe măsură. Şi cum zice un proverb francez, am sărit de la cocoş la măgar, adică am schimbat subiectul. Am discutat despre societăţi perfecte. Se pare că există una, în India, în orăşelul Auroville, în care, aparent, se află şi doi moldoveni, dacă e să credem informaţiei disponibile pe site. La final, ea mi-a reamintit că gândesc şi mă exprim prea complex. Păi cum altfel? Este dovedit ştiinţific, că atunci când vorbeşti într-o altă limbă, te transformi. Iar cine dacă nu francezii sunt cei mai pricepuţi la adăugat perle şi metafore la fiecare cuvânt pe care îl scot cu atâta greutate şi cumpătare din adâncul gâtului...

Acasă, am făcut meditaţie. Am început să o practic acum câteva săptămâni, ca o posibilă soluţie de gestionare a stresului cotidian. E o metodă de a te înţelege mai bine, de a te calma şi de a-ţi controla gândurile. Şedinţa de azi a fost una echilibrată.

Înainte de somn am terminat opera de căpătâi a scriitorului flamand Hugo Claus „Tristeţea Belgienilor”. O carte apăsătoare şi mult prea groasă – aproape 900 de pagini. Am citit-o din dorinţa de a înţelege mai bine originea „disputei” dintre belgienii vorbitori de franceză şi flamandă, dar şi poate de a mă integra cumva mai bine în această societate divizată. Pe Goodreads, am marcat cartea ca fiind citită. Am citit puţin de la începutul anului. Doar şapte cărţi. Sunt cam dezamăgit.

Am ajuns la concluzia că societăţile, de oricare natura ar fi ele, sunt constituite din indivizi şi produsul relaţiilor dintre aceştia. Ceea ce ne oferă în societate depinde de efortul fiecăruia. Si asta pentru a evita „tristeţea” pe care o descrie Claus.

Marţi

Deşteptătorul a sunat la 6.00, iar eu nu m-am trezit, aveam febră. La 8.00 am conectat telefonul, pentru a anunţa secretariatul că nu mă prezint la birou. Ceea ce am văzut pe ecran m-a lăsat încremenit şi terifiat. Credeam ca e din cauza confuziei produse de temperatură. Realitatea era însa alta – cu câteva minute în urma, avuse loc o explozie la aeroportul din Bruxelles.

Câteva minute mai târziu am înţeles că ceva se întâmplă în oraş. Sirene de ambulanţă, poliţie şi pompieri, elicoptere care survolau cerul. Avuse loc o altă deflagraţie – la o staţie de metrou din preajmă.

În astfel de momente eşti extrem de confuz. Gândurile, mintea, fiinţa sunt strânse în menghină. Te gândeşti la colegi, apropiaţi, cine ar fi putut fi afectat, ce ai putea face, pe cine să contactezi, de ce s-a întâmplat tragedia, la ură, la libertăţi, la Omul de mâine etc.

Am acordat un scurt interviu despre tragedie postului de radio Europa Liberă. După, m-am întrebat, a câta oară?, cât de liberă e Europa? Pentru ca ceea ce s-a produs, a fost un afront direct la ceea ce definim ca fiind Europa, la setul de valori obţinut pe parcursul secolelor, la stilul de viaţă european, cosmopolismul vieţii. Mi-am dat seama că sunt cuprins de frică şi că ceea ce s-a întâmplat a ieşit din televizor. Este chiar la câţiva paşi de noi. Pe bune, acesta e un moment mult prea copleşitor.

Din bucătărie, am văzut un cer de un albastru imaculat. Un cer senin, care s-a prăbuşit astăzi. Mi-am amintit de „Oda Iubirii”, cantata cu atâta pasiune de Edith Piaf. A trebuit să mă refugiez în muzică. Am ascultat „Mai există, totuşi, dragoste” de Celine. Versurile cântecului sunt foarte actuale astăzi - „Dincolo de violenta / dincolo de demenţă / în ciuda bombelor care explodează... Lumea e condusă de nebuni... nu ne rămâne decât să ne iubim mai mult”.

Meditaţia de seară a fost prea agitată. Am pierdut gândurile în diafragmă.

Am adormit cu ideea că lumea se bazează şi e condusă de frică, neîncredere, dezamăgire şi egoism. Am mai avut acest deja vu. Din păcate, de foarte multe ori, atunci când am vizitat diverse ţări.

Miercuri

Am înlocuit antrenamentul fizic cu o şedinţă la psihoterapeut. Un fel de antrenament pentru minte şi suflet. Cu câteva luni în urma am făcut un burnout, adică o epuizare completă fizică şi emoţională, un fel de colaps al propriului sistem. Unul dintre remediile sugerate de medicul de familie a fost terapia psihoterapeutică. Ce idee inspirată! De atunci fac şedinţe regulate, cu o doamnă specialist originară din Africa de Sud şi care e tare cool.

I-am zis că am bilet pentru Chişinău, vineri. Merg într-o minivacanţă şi se pare că de data aceasta, este o vacanţă dorită, spre marea mea surprindere. Nu intru în detalii, dar identitatea mea este mult prea diluată.

Totuşi, surprinzător, şederea de această dată se pare că vine, nu ştiu cum şi de ce, din interior. Cu câteva zile în urma, am reluat legătura cu colegii de clasă, mi-am propus să merg în satul bunicilor, m-am gândit să îmi caut o ie, şi să petrec ziua de naştere cu familia şi prietenii. Bizar. Discuţia cu doamna psiholog , pe care am iniţiat-o, a început cu întrebarea – de ce? Ea m-a privit, a zâmbit şi mi-a zis că abordarea mea e una eronată şi pretenţioasa chiar. Or, căutarea răspunsului pentru tot şi orice consumă energie. Sfatul ar fi să trăiesc aceste momente, să le savurez şi să observ cum mă simt. E o chestie de experienţă. Am ieşit mult mai sigur din biroul ei.

Am lucrat de acasă azi, din motive de securitate. Am dedicat ziua resurselor umane. Conduc o echipă mare. Totuşi nu numărul este cel care contează, dar diversitatea. Am colegi de diferite naţionalităţi şi vârste. Toata ziua, am completat formulare de evaluare anuală a fiecărui coleg. E o procedură prin care le evaluez performanţa profesională pe parcursul anului. Procedura necesită şi fixarea obiectivelor pe care fiecare coleg trebuie să le atingă până la sfârşit de an. E un curs de psihologie în practica.

Seara, am ieşit la un restaurant cu prietenii, în centrul oraşului. La Bursa, flori, lumânări, drapele şi oameni, care s-au adunat să zică NU terorismului şi de a demonstra un fel de solidaritate, după mine, de moment. Am revenit cu gândul la societate, la enclavele etnice, din care îşi au originea teroriştii, faptul că ei sunt născuţi în Belgia, sunt cetăţeni, dar se radicalizează. Care este motivaţia de a se „martiriza” în numele nu ştiu cărui ideal... Idealul cuiva se bate cap-coada cu valorile altuia. O ecuaţie perfecta pentru o societate omogena... Sunt sarcastic.

Meditaţia din această seară am înlocuit-o cu două beri. Reci. Nu mai băusem bere de la revelion.

Concluzia pe ziua de azi am lăsat-o în halbele de bere...

Joi

Din cauza febrei sunt încă slăbit. M-am trezit la 6.00, dar nu am mers la antrenament. În schimb, am decis să merg la birou. La ora 9.30, epicentrul cartierului european, zona Schumann, era părăsit. De obicei, la aceasta oră, e mai mereu un fel de Babel. Cu doar două zile în urma, la staţia de metro, din preajmă, a avut loc tragedia...

După o discuţie de planificare cu şeful am coordonat cu nişte colegi proiectele noastre din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. Apoi, mi-am pregătit misiunea în Tunisia şi am analizat o propunere de proiect pentru Belarus.

Seara am mers la cursul de pilates, un antrenament pentru reeducarea şi fortificarea spatelui. A trebuit să iau pentru prima dată, după atentate, transportul public. Frica a revenit, dar poate nici nu a dispărut. Îmi este frică de aceasta frică. Ce va urma?

În presă multe puncte de vedere. În special, că atentatele erau aşteptate. Bulversant, nu-i aşa?

Am reluat lectura unei carţi de a lui Guy Corneau, pe care o abandonasem. Fiecare frază e prea plină de adevăr vis-a-vis de comportamentul şi atitudinile mele şi ale societăţii noastre. Cred că de asta am şi pus-o deoparte – e prea sinceră, te face să îţi radiografiezi personalitatea, pe exterior şi interior.

Sfatul doamnei psihoterapeut de a nu fi mereu Dl De Ce? m-a reconfortat. Aceasta a şi fost cumva concluzia zilei.

Meditaţia din această seară a fost una calmă, fără de ce-uri... a fost, totuşi, întreruptă de vecinii romani de peste perete, care se ceartă mai mereu. Soţia îl ameninţă pe soţ cu divorţul. Tristeţea lor, ar fi, de fapt, mă scuzaţi, bucuria mea. De s-ar despărţi odată! Vom avea linişte în sfârşit în cartier. Iar vorbim despre societate şi armonie, nu-i aşa?

Vineri

Azi e Vinerea Mare în Belgia. Pentru mine ar fi trebuit să fie Ziua-cea-Mare. Adica, plecarea „acasă”. Aeroportul din Bruxelles rămâne a fi închis şi drept urmare, vacanţa mea a fost amânată. Poate e mai bine aşa. Nu sunt gata să merg pe podeaua pe care s-a scurs sânge nevinovat cu doar câteva ore în urma. Mie îmi place acest aeroport, îi cunosc toate colţurile, cu ochii închişi, am gustat ciocolate din toate magazinele din duty-free... E un fel de-a doua „casa” pentru mine, ţinând cont de zecile de călătorii pe care le fac anual.

Noţiunea de „casă” are pentru mine o cu totul altă dimensiune de câţiva ani datorită vacanţelor şi misiunilor de serviciu cam pe toate continentele. Pentru că am devenit, fără pretenţii, global. Nu pe hârtie, dar în spirit. Am pierdut cumva noţiunea de relaţionare la ceva şi cineva. Nu am prins deocamdată rădăcini într-un loc anume, dar am câte o amintire de peste tot. Într-o zi voi culege roade.

Am mers la sală pentru a-mi reîncărca bateriile şi regăsi busola socială. Am lăsat sutele de decizii şi de mesaje la birou. Vacanta de şase zile a început. Îmi va face bine. Viaţa reîncepe vineri.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG