Linkuri accesibilitate

Surprinsă, dar nu dezarmată în fața imploziei europene, multă lumea va argumenta că, bună sau rea, Uniunea Europeană e de preferat unei lumi dezbinate și, deci, mult mai vulnerabilă în fața Rusiei. Argumentul e corect, dar numai în concluziile lui. Într-adevăr, dacă Vladimir Putn are un vis favorit, atunci nu poate vorba decît de dereglarea Uniunii Europene. Asta e clar. Partea mai puțin înțeleasă e raportul între efecte și răspundere. Nu e onest să le spui celor ce critică bilanțul și atitudinea UE că fac jocul Rusiei. Dacă Uniunea Europaană a ajuns slabă și pe placul Rusiei, vina e a celor ce au adus-o în această poziție. Slăbiciunea Uniunii Europene e rodul nefericit al deciziilor politice ale liderilor UE și nu al criticilor aduse acestor decizii. În orice caz, dacă încearcă să iasă în acest fel din criză, elita europeană a ales drumul greșit.

Politica externă debilă a UE a pregătit terenul pe care Rusia a pătruns și a declanșat toate manevrele elementare de propagandă și dominație ale ultimilor 10-15 ani. Politica internă bizară a unei Uniuni, care a înțeles să facă ideologie pro-minorități de tot felul, a slăbit țestul intern al Europei și a născut reacția mișcărilor populiste care cîștigă alegeri și contestă Uniunea Europeană.

Între toate, transa interminabilă a liderilor europeni fixați pe aceleași formule festive și goale indiferent de ce spun sau votează cetățenii, a produs o blazare adîncă: ei cu ale lor, noi cu ale noastre! Lucrurile au mers cum au mers atîta vreme cît Europa nu a avut la poartă nici milioane de migranți, nici o Rusie cinică. Imediat ce consensul utopic a fost contrat de aceste realități masive, necazurile, tragediile și eșecurile au început să se țină lanț. Din afară, s-ar putea zice, desigur, că Uniunea Europeană are parte de vremuri nedrepte și nemeritate. Așa ceva e adevărat într-un singur sens: luați în parte și la un loc, oamenii de rînd care au acceptat, au crezut și au sperat în Uniunea Europeană nu au chemat și nu merită urgia de astăzi.

În fine, toată lumea scrie și vorbește despre Europa și crizele ei, dar asta nu înseamnă că lucrurile se așează pentru că cineva a rostit ultimul cuvînt și are dreptate. După zeci de ani discursuri și dezbateri, am trecut de mult de rostul părerilor și al argumentelor cu miez. Am ajuns altundeva.

Am ajuns pe 22 martie 2016, la Bruxelles. Am ajuns în locul în care au apărut, într-adevăr, ultimul argument și sfîrșitul cuvintelor. Am ajuns la o imagine care spune tot, închide tot și ne învinovățește mintea, morala și liderii. Cu asta rămînem. Nimic nu va putea șterge sau schimba această imagine.

O pot povesti mai bine pentru că am trecut prin acel loc de zeci și zeci de ori. Locul e la cîțiva metri de intrarea în aeroportul Bruxelles. După ce lași cafeneaua pe stînga și mergi să predai bagajul, se deschide un spațiu de vreo cîțiva metri pătrați. Acolo era de văzut, după explozie, o fetiță în rochie albă. Stătea pe jos, cu capul plecat, încercînd să afle ceva de neînțeles, imediat lîngă sandalalele ei albe mînjite de sînge. Din cînd în cînd ridica ochii goi în așteptarea unui răspuns. Apoi se întorcea plîngînd la lucrul acela nemișcat de la picioarele ei. Mama. În jur, pe tot cuprinsul și pe toate vîrfurile Europei, o lume incapabilă să explice cum rabdă o asemenea imagine, de ce i-a ajutat nașterea și de ce nu poate face nimic.

XS
SM
MD
LG