Linkuri accesibilitate

Guvernul ne spune că neconstituţionalitatea (chiar şi în chestiuni atât de grave cum sunt drepturile persoanelor sau abuzul instituţiilor) e un moft.

Abia ce a scos Curtea Constituţională în afara legii articolul din Codul de procedură penală referitor la interceptări, că guvernul s-a gândit să modifice modificarea, adoptând o ordonanţă de urgenţă prin care Serviciul Român de Informaţii recapătă dreptul (niciodată pierdut, de fapt) să ne asculte cu urechea şi cu serverul. Cu alte cuvinte, guvernul ne spune că neconstituţionalitatea (chiar şi în chestiuni atât de grave cum sunt drepturile persoanelor sau abuzul instituţiilor) e un moft. La fel şi recomandarea şefului CCR de a pune pe hârtie şi a adopta o altă lege a interceptărilor. Pe pagina sa de socializare, ministrul Justiţiei a găsit chiar o explicaţie cu miros de pucioasă: „Cu o urmărire penală şi o combatere a infractionalităţii slabe,” spunea doamna Prună, „discuţia despre drepturi e un lux teoretic.” Aşadar, trebuie să ne pregătim de o democraţie şi mai austeră, plină de taxe şi impozite penale.

Poate că are dreptate. În contextul corupţiei generalizate, este un lux teoretic să ne mai imaginăm că organizarea partidelor, a diverselor monopoluri de stat sau private, a băncilor – diferă, cel puţin teoretic, de cea a haitelor de prădători şi are de-a face cumva cu economia de piaţă şi cu legalitatea. Luxul teoretic al democraţiei le-a dat posibilitatea să se reorganizeze în grupuri de interese care să scurtcircuiteze sistemul electoral, să înşele cu bună ştiinţă populaţia. Establishmentul a redevenit o vulnerabilitate la adresa siguranţei naţionale, ea însăşi un lux teoretic atunci când e controlată de indivizi dubioşi. Lux teoretic erau libertăţile personale şi pe vremea comunismului. Statului comunist îi era teamă de gândurile indivizilor pe care-i putea consuma doar masificaţi, uniţi în cuget şi-n simţiri în miezul evului aprins. Pe scara involuţiei către autoritarism, omul nou şi corupt există de mai multă vreme decât omul postrevoluţionar. Dar chiar şi-aşa, corupţia generalizată şi ineficienţa urmării penale nu trebuie să fie alibiuri pentru a transforma drepturile în lux, fie el şi teoretic. Povara conştiinţei nu trebuie să ne facă să ne abandonăm umanitatea pe motiv că e mai comod să fii maimuţă.

Ordonanţa care legalizează ilegalitatea ascultărilor nu este primul semn al alunecării prin faliile democraţiei. Nu altfel s-a întâmplat cu aşa-numita Lege Big Brother votată, respinsă şi revotată pentru a fi adoptată şi aprobată de preşedinte. Chiar şi în forma ei modificată, legea consfinţea ceea ce Curtea Constituţională declarase ilegal. Modificarea s-a făcut pentru a ascunde mai în străfundurile genomului cromozomii neconstituţionalităţii. S-au făcut modificări pe ici-pe colo, de ochii lumii, pentru a cosmetiza o lege care minează principii fundamentale ale democraţiei. Pentru a câştiga, pe lângă legalitate, şi ceva legitimitate, ucenicii vrăjitori au scos (atunci, ca şi acum) cozile de topor la produs. Se pare că au uitat demult formula prin care să le oprească. Dar nici nu le trebuie. Propaganda nu a suferit niciodată de supraproducţie. Au apărut la televizor, au cucerit presa şi instituţiile, folosind toate mijloacele de manual (corupţie, criminalitate economică, refugiaţi musulmani, terorism...) pentru a stârni panica şi a crea necesitatea propriei existenţe. Spaima de spectre, fantome şi jocurile de umbre ale puterii este metoda predilectă prin care s-a obţinut mereu consimţământul românilor de a vota pentru răul mai mic.

Agenţii provocatori par oameni neimplicaţi care invocă interesul public pentru a justifica compromisul dintre autoritarism şi libertăţile democratice. Neimplicaţi? Dacă ne uităm pe lista celor care fac parte din Academiei de Ştiinţe ale Securităţii Naţionale, pepiniera de agenţi acoperiţi moşită de generalul Oprea şi aflată sub umbrela protectoare a SRI şi a Ministerului de Interne, ne lămurim cum stau lucrurile şi cu neimplicarea acestora. Academia, capodoperă combinatorie a intereselor de stat cu cele private, a primit acolada prezidenţială când a fost scoasă la produs Strategia de securitate naţională. În cohorta academică se află creierele mici şi secretomaniace ale unui stat cu picioare de lut. Dintre cei câţiva descoperiţi: Vasile Dâncu, Remus Pricopie, George Maior, Adrian Curaj, Petre Tobă, Sorin Câmpeanu, foşti şi mereu actuali miniştri, consumatori ai banilor şi mai ales ai informaţiilor pe care le produceţi dumneavoastră. Ce să înţelegem din acest cezaropapism de rit nou care este combinaţia puterii cu securitatea? Ceea ce e de înţeles din emiterea ordonanţei care apără dreptul strămoşesc al securităţii statului de a ne fi mai aproape, chiar dacă e împotriva firii.

Odată în plus statul ne demonstrează că, dacă este prins la furat, îşi poate fabrica singur alibiuri sau poate face ca obiectul furtului să dispară din inventare şi din memoria publică. Legea e cu el într-un concubinaj reciproc avantajos. Poate mări taxele, dacă are nevoie să-şi acopere evaziunile. Poate înstrăina proprietăţi, inventând moştenitori cu tot cu actele aferente. Poate schimba sexul diavolilor, transformându-i din prădători, în angeli radioşi. Poate naţionaliza sau privatiza orice, conform propriei declaraţii de interese şi a programului familiei sale politice. Poate cere subscripţii publice să cumpere opere de artă, după ce le-a refuzat grobian (e drept, în alte epoci de piatră sculptată). „Cuminţenia pământului” ar putea fi cumpărată alături de un stol întreg de „Păsări măiestre” dacă statul ar recupera fie şi a suta parte din prejudiciile marilor procese de corupţie şi nu le-ar mai da clienţilor bugetul culturii pe zece kilometri de autostradă deja ruinată. De asemenea, dacă vrea, statul poate da şi lovituri de stat sau poate chiar întemeia state în state. Băncile de pildă care, scăpate din mână pe motiv că sunt investitori strategici, ne iau şi ele taxe şi comisioane după cum le pică bine la contabilitate.

Nu avem de ce ne mira prea tare de ordonanţa care legitimează ilegalitatea acuzată de Curtea Constituţională. Adoptarea ordonanţei este o lecţie de şcoală despre cum se instituţionalizează ilegalitatea. Prin ordonanţe de urgenţă şi abuz de putere, ca şi corupţia. Dacă democraţia pare pentru unii un lux teoretic, nu la fel sunt şi corupţia, abuzurile de putere şi fără-de-legea care sunt un lux practic şi foarte lucrativ. De multe ori, beneficiarii luxului teoretic al drepturilor individului sunt oameni ai puterii, ei înşişi penali sau de o moralitate reproşabilă. Atunci când propun reincriminarea calomniei şi injuriei, o fac cu gândul că, spre deosebire de ţintele vii care bat strada, presa ori reţelele de socializare, parlamentarii vor putea profita din plin de atuul imunităţii. Aceasta i-a ajutat să înfrunte şi înfrângă nu odată libertăţile democratice, inclusiv voinţa manifestanţilor anonimi care-i acuzau de corupţie şi pe care i-au lăsat „să fiarbă în suc propriu.”

Tonele de dosare de corespondenţă şi ascultări fast-food, fără mandate sau fără autoritate legală, pe care se bazează actul penal, dar şi filosofia politică a celor care au acces la informaţii de acest nivel ne spun că voyeurismul instituţional a rămas, şi în perioada postcomunistă, ritualul de acuplare preferat între instituţiile statului. Sub pretextul luptei împotriva ameninţărilor teroriste, problemele personale au căpătat o audienţă generală. Nu a fost niciodată clar dacă acele interceptări aveau cu adevărat un rol în dosarul procesului, şi nici dacă interceptările au fost legale. Dar, dacă e să ne luăm după decizia CCR, procesele care s-au folosit de aceste interceptări s-au desfăşurat în deplină ilegalitate vreme de decenii. Mai precis din 1992, de la legea SRI, unde la articolul 13 se spune că „Organele Serviciului Român de informaţii nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reţinerii sau arestării preventive şi nici dispune de spaţii proprii de arest.” Aşa că da, aşa e! drepturile au fost vreme de decenii un lux teoretic. De când SRI face cercetări penale. Nu e de mirare că, după adoptarea ordonanţei, Uniunea Judecătorilor a protestat, cerând Avocatului Poporului să sesizeze Curtea Constituţională în legătură cu readucerea SRI în rândul celor care fac cercetarea penală. Această ordonanţă, spun judecătorii, nu ar însemna decât reîntoarcerea la vremea şi procedurile comuniste când ofiţerii de securitate erau dublu subordonaţi. La fel şi procurorii. Este concubinajul care transformă „siguranţa naţională” în „securitate de stat”. Fără lege de înfiinţare şi atribuţii clare, Centrul National de Interceptare a Comunicatiilor ar putea deveni un cuibuşor de nebunii pentru toţi ascultătorii noştri. Mă rog, ai lor. Cu atât mai mult, spune Uniunea Judecătorilor, cu cât lista celor care ne pot transforma cutiile poştale în săli de lectură şi telefoanele în postul lor preferat de radio creşte nedefinit incluzând şi „lucrători specializaţi din rândul poliţiei”.

Dar cea mai adâncă enigmă a întregii afaceri a ascultărilor este că, deşi au fost fabricate în ultimii cinci ani zeci şi sute de mii de dosare (care au presupus şi mai multe persoane interceptate), doar zece la sută au putut fi folosite în tribunal. Din care, oricum, doar zece procente i-au convins pe judecători şi au sfârşit cu condamnări. Adică ascultările şi interceptările, cele mai importante probe la dosar pare-se, au servit în proporţie de un procent. Teoretic. Şi, pentru că ştim din experienţă că nimic nu se pierde în statele autoritare în care drepturile sunt un lux teoretic, este evident că restul de informaţie va fi tezaurizat cu grijă, gata de valorificare.

Iar viitorul sună şi mai bine. Fostul preşedinte Băsescu, prieten de suflet al serviciilor secrete care l-au ajutat nu odată să citească gândurile adversarilor, afirma că aparatura SRI „este gigantică şi foarte scumpă, de ultimă generaţie.” La ea, ne asigură fostul preşedinte, „sunt ataşate serverele tuturor operatorilor de telefonie mobilă.” Serverele tuturor operatorilor! Cine ar putea şti mai bine decât fostul preşedinte? Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, SRI sau preşedinţia nici nu au negat, nici nu au aprobat şi nici nu au condamnat această informaţie care, probabil este, în sine, un secret de stat şi o altă lovitură dată luxului teoretic al democraţiei. Dar cum s-ar putea lega agenţii acoperiţi tocmai de cel care le-a fost tată, fiu şi client sfânt?

XS
SM
MD
LG