Linkuri accesibilitate

Istoricul Dumitru Lăcătuşu oferă in teza sa de doctorat sustinuta in noiembrie 2015 la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi argumente cât se poate de persuasive pentru aplecarea sa minuţioasă şi solidă metodologic asupra cazului Alexandru Drăghici. Adeseori descris ca un personaj tern şi sumbru, ministrul de Interne al RPR din perioada 1952-1965 era, neîndoios, un fanatic al stalinismului de tip Dej. Asemeni mentorului său, de care a fost legat printr-o loialitate indefectibilă, Drăghici vedea în Securitate „sabia şi scutul" Partidului, respectiv ale liderului absolut. Nu a fost bântuit niciodată de dubii, iar atunci când Dej a antamat divorţul (parţial, desigur) de URSS hruşciovistă, şi-a servit patronul cu acelaşi devotament perinde ac cadaver pe care îl demonstrase şi pe vremea stalinismului dezlănţuit.

Structura lucrării este de o remarcabilă coerenţă, capitolele se îmbină armonios şi logic, invitând la o lectură pasionantă. Discutând cazul Drăghici, autorul se şi ne angajează într-o fascinantă arheologie a culturii politice a comunismului românesc. Văd în această teză o extrem de convingătoare promisiune a unei cărţi in statu nascendi, comparabilă cu excelenta biografie a lui Miron Constantinescu de Ştefan Bosomitu.

În mai 1965, la două luni de la moartea lui Dej și înscăunarea sa în fruntea PMR (numele avea să fie schimbat în iulie, la ceea ce, în noua numărătoare, devenea Congresul al IX-lea), Ceaușescu se afla în plină acțiune de consolidare a puterii sale personale. Mima respect pentru baronii lui Dej (Maurer, Apostol, Bodnăraș, Borilă, Chivu, Moghioroș, Coliu, Răutu, Sălăjan), dar, în același timp, declanșa o continuă operațiune de regenerare a cadrelor superioare. Prima sa țintă a fost îndepărtarea lui Alexandru Drăghici din fruntea Ministerului Afacerilor Interne, deci a Securității. Relația dintre cei doi locotenenți ai lui Dej era una extrem de tensionată. Putem afirma, împreună cu Dumitru Lăcătuşu, că acum 60 de ani a început prăbușirea politică a lui Alexandru Drăghici.

În 1956, după Congresul al XX-lea al PCUS, Ceaușescu se pronunțase în ședințele Biroului Politic împotriva tendinței lui Drăghici de a scoate Securitatea de sub controlul partidului. Cum el era secretarul CC însărcinat cu supravegherea organelor speciale, era clar că se plângea de insubordonarea lui Drăghici care, spunea Ceaușescu, beneficia de relații privilegiate cu primul secretar al CC al PMR. Dej a intervenit rapid și l-a calmat pe prea volubilul și nu tocmai obedientul discipol. În continuare, Ceaușescu și Drăghici vor fi ca două săbii într-o teacă. La fel, relațiile dintre soțiile lor, ambele ilegaliste, Elena și Martha, erau doar aparent amicale. În realitate, cele două tovarăşe de luptă şi de viaţă se detestau profund. Martha provenea din clanul de militanți transilvăneni Cziko, făcuse închisoare în anii războiului, o privea pe Lenuța ca pe o neofită impertinentă. La rândul ei, soția lui Ceaușescu cultiva imaginea modestiei și a dorinței de a-și întregi educația prin studiile (dubioase) la Institutul Politehnic, Facultatea de Chimie Industrială.

Trebuie subliniat că multe din înscenările din anii celei de-a doua stalinizări (1958-1962) au fost puse la cale de Drăghici, în directă complicitate cu Dej: așa-numitul jaf al Băncii Naționale, afacerea Comerțului Exterior, procesele împotriva studenților, condamnarea lotului Noica-Pillat. Sigur, Ceaușescu era la curent cu aceste acțiuni, le aproba din loialitate pentru conducătorul adorat, dar e greu de imaginat că nu-și punea unele întrebări. La fel, deși a jucat rolul de flagel al luptei împotriva imaginarelor comploturi fracționiste, inclusiv cele ale unor foști ceferiști gen Constantin Doncea și Dumitru Petrescu, Ceaușescu era la curent cu originile acestor răfuieli ale lui Dej cu foștii săi camarazi. Nu va ezita, așadar, ca imediat după moartea lui Dej să-i reabiliteze pe mulți dintre cei excomunicați în anii anteriori: Doncea, Petrescu, Ileana și Grigore Răceanu, Ștefan Pavel, Aurel Stancu, Vasile Bagu, Miron Belea, Mihai Telescu, Anghel Schor și atâția alții. Noul responsabil cu ideologia, Paul Niculescu-Mizil, ani de zile mâna dreaptă a lui Leonte Răutu, insista asupra necesității scrierii unei istorii nemistificate a PCR. Era de fapt vorba de ceea ce numim de-dejizarea comunismului din România, o campanie menită să consolideze imaginea justițiară a noului lider.

Drăghici era în continuare membru al Biroului Politic, dar, în mai 1965, poziția sa devenise evident șubrezită. La întâlnirea cu activul de partid din Securitate, Ceaușescu a făcut referințe străvezii la necesitatea întăririi legalității socialiste și la evitarea oricăror fărădelegi. Spunea că „oamenii muncii nu trebuie să se teamă de organele statului socialist”. Era limpede că începuse declinul lui Drăghici și al echipei sale. În iulie 1965, la Congresul al IX-lea, avea loc debarcarea camuflată a lui Drăghici sub forma promovării sale ca secretar al CC. În locul său era numit Cornel Onescu, membru proeminent al grupului aparatului de partid, fost șef de secție în cadrul Direcției Propagandă și Cultură condusă de Leonte Răutu și, apoi, adjunct de șef de secție în Direcția Organizatorică în fruntea căreia s-a aflat Nicolae Ceaușescu (aghiotanții săi erau Petre Lupu și Ilie Verdeț).

Prin această numire, Ceaușescu și-a întărit decisiv poziția. Securitatea își pierdea relativa autonomie, omul lui Ceaușescu acționa eficient pentru înlocuirea dinozaurilor gen Vasile Negrea și Evghenie Tănase cu activiști devotați lui N.C.: Grigore Răduică, Ionel Gal, Nicolae Pleșiță. Pe linia Secretariatului CC, îndrumarea MAI o făcea alt magnat din grupul devotaților lui Ceaușescu, Vasile Patilineț. Fiul cel mic al lui Ceaușescu, Nicu, mi-a spus că tatăl său se călăuzea în politica de cadre după deviza: „Să-i tai mâței coada și să o lași să creadă că este mâță”...

În toți anii domniei lui Ceaușescu, așa cum a demonstrat profesorul Dennis Deletant în remarcabilele sale studii pe subiect, Securitatea a fost instrumentul dictaturii tot mai personalizate a familiei Ceaușescu, a instituit un sistem deosebit de perfid de terorizare psihologică a populației și a organizat numeroase acțiuni represive la ordinul direct al echipei profitocratice aflate la putere.

Teza domnului Dumitru Lăcătuşu este o contribuţie admirabilă la dezbaterea naturii regimului comunist din România, la nivel instituţional şi intenţional. Nu a existat niciodată o Securitate patriotică. Este vorba de un mit cultivat de cei care au tot interesul să oculteze și să desfigureze adevărul istoric, inclusiv de fostul general securist Iulian Vlad. Rivalitatea dintre Drăghici și Ceaușescu nu a fost una de viziuni, de strategii, ci strict una de ambiții personale, de vanități competitive și de patimi născute din setea de putere. Niciunul nu a pus vreodată la îndoială necesitatea ca „brațul de fier” să lovească fără milă împotriva oricărei tentative de liberalizare internă.

XS
SM
MD
LG