Linkuri accesibilitate

În memoria inebranlabilei Monica Lovinescu. Așa a numit-o ea pe poeta disidentă rusă Natalia Gorbanevskaia, așa merită să fie numita marea doamnă a demnității, memoriei și onoarei la români.

N-am fost erou, n-am fost disident. Când am ieșit definitiv din țară, în septembrie 1981, am jurat să trăiesc în adevăr, spre a relua cuvintele lui Havel. Orice s-ar întâmpla. Nu făcusem parte din varii comisii și comitete, orice spun diverșii calomniatori. Am scris în ultimii 34 de ani doar lucrurile în care am crezut. Uneori m-am înșelat, de cele mai multe ori nu. Dar n-am avut, nu am și nu voi avea o agendă ascunsă. Îmi place să cred că sunt o carte deschisa. Iubesc tot ce ține de transparență, detest subterana.

După o serată muzicală în 1997, când am fost invitatul regretatului Iosif Sava, s-au petrecut câteva lucruri interesante. Menționez aici două: m-a căutat Leon Volovici, care văzuse emisiunea acasă la profesorul Paul Cornea, mi-a oferit un exemplar din "Jurnalul" lui Mihail Sebastian cu o dedicație extrem de caldă. Spunea că Sebastian ar fi prețuit ceea ce spusesem și cum spusesem. Din spital, muribundul profesor de socialism științific Radu Florian a trimis un fel de rechizitoriu către un ziar central, ca în anii 50, în care mă făcea în toate felurile. Îndrăznisem ca, împreună cu Iosif Sava, să spun adevărul despre acest personaj. Peste ani, fiul său mi-a trimis un mesaj insultător. Spunea că am mințit când am spus că tatăl său fusese izgonit de studenți imediat după prăbușirea dictaturii în decembrie 1989. Știam acest lucru de la mai multi prieteni, inclusiv Cătălin Avramescu. Toți au confirmat spusele mele.

Am văzut multe, inclusiv abdicări penibile ale unor oameni pentru care aș fi băgat mana-n foc că sunt puri și incoruptibili. Am văzut fraternizări stupefiante între personaje despre care știu cu precizie că se detestă. Am văzut cum resentimentul roade, precum cancerul, țesutul social al României, ii anihilează nervul moral. Curajul civic îl privesc drept voință, pentru că de voință este vorba, de a vâsli împotriva curentului, de a rosti adevăruri adeseori incomode, de a sparge mituri, nu de a le potența. S-au revărsat asupra mea și a familiei mele valuri de abjecții și dejecții. Prietenii mei, mai vârstnici sau mai tineri, au fost atacați imund. Toate aceste reflecții au fost provocate de minunatele cuvinte ale domnului Mihai Șora. În vremuri când valorile se clatină, curajul civic este lucrul vital.

Iată, prin urmare, un text pe care il preiau nu din rațiuni egocentrice, auto-referențiale, ci pentru că sunt ideile unui mare gânditor care, anul acesta, va împlini 100 de ani. A văzut multe, a trăit multe, cuvintele sale au o mare valoare pentru foarte mulți dintre noi. Cred că ele surprind, vorba lui Mihail Sebastian, o epocă și o mentalitate:

Vladimir Tismăneanu și Mihai Șora

Vladimir Tismăneanu și Mihai Șora

„Surpriza de astăzi vine de la domnul Vladimir Tismăneanu: o fotografie de acum câțiva ani, când m-a vizitat în locuința mea din București, împreună cu mai tânărul confrate, domnul Cristian Vasile (cel care ne-a și pozat, de altfel). Între timp, copacul din curtea blocului a dispărut sub drujba unor angajați ai primăriei, am schimbat lampa de pe birou, rama ochelarilor și puloverul. Prețuirea mea pentru Vladimir Tismăneanu a rămas însă aceeași.

După moartea lui Matei Călinescu, la care am ținut mult, Toma Pavel și Vladimir Tismăneanu reprezintă, pentru mine, ultimii doi exploratori de peste Atlantic pe care i-aș revedea oricând cu plăcere, ale căror cărți le caut prin biblioteci sau librării, și le citesc cu interes. Nimic nu a umbrit ori alterat legăturile noastre. Aș mai adăuga, în cazul lui Vladimir Tismăneanu, un lucru (deloc anodin în contextul României de astăzi): cercetările în politologie, pertinența și sagacitatea studiilor sale despre ideologii și, mai cu seamă, despre trecutul neguros al României comuniste, cu politrucii, securiștii, viciile și racilele ei, dar și cu figurile luminoase ale aceluiași timp istoric, readuse în prim-plan prin ‚etica neuitării’ – două esențiale cuvinte ale zilelor noastre, perfect interiorizate de Vladimir Tismăneanu –, toate acestea și însuflețirea care îi conduce, de fiecare dată, argumentația au făcut din el ținta unor atacuri imunde, calomnii și insulte frizând patologia. Că atacurile au, cel mai adesea, origini securiste este o evidență care nu poate scăpa decât unor debutanți sau unor oameni naivi. Căci nu sunt altceva decât reziduuri mentale, poluții ale spațiului public românesc pe care Istoria le va înregistra exclusiv sub această formă: deșeuri. Ceea ce însă găsesc valoros – și admirabil –, în acest peisaj, este tocmai faptul că Vladimir Tismăneanu poate rămâne consecvent în convingerile sale și în etica neuitării, chibzuit în judecată, netulburat de resentiment, nici de impulsuri răzbunătoare. Și, credeți-mă pe cuvânt, o asemenea așezare nu este la îndemâna oricui." Vă mulțumesc din adâncul sufletului, domnule Mihai Șora!

Washington, DC

11 martie 2016

XS
SM
MD
LG