Linkuri accesibilitate

„Cred că păstrez în continuare o identitate rusă, dar revendic, totuși, titlul de scriitor francez”.

Unul din cei mai populari romancieri ruși, stabilit în Franța, și unul dintre cei mai traduși scriitori contemporani în limba română, Andrei Makine, a devenit de joi cel mai tînăr membru al Academiei Franceze. O alegere necontestată și aflată astăzi în pagina culturală a tuturor mediilor internaționale de informare.

Andrei Makine

Andrei Makine

Romancierul Andrei Makine, ale cărui numeroase cărți le sînt bine cunoscute românilor grație celor 15 titluri publicate în traducere de editura Polirom, a fost primit joi în Academia Franceză din primul tur, 15 academicieni pronunțîndu-se în favoarea lui din cei 26 care au votat. Andrei Makine va ocupa locul lăsat liber prin moartea, anul trecut, a Assiei Djebar, iar prestigiul de care se bucură în lumea intelectuală franceză l-a dovedit, la anunțul candidaturii sale, în februarie, retragerea celorlați doi candidați, fostul ministru al culturii, Frédéric Mitterand și scriitorul și criticul literar Jean-Claude Perrier.


Cum scria astăzi cineva în presa franceză este dificil să alegi între a-l caracteriza pe Makine drept un scriitor rus de expresie franceză (așa cum o făcea François Nourissier) sau ca un scriitor francez de origine rusă.

Născut în 1957, la Krasnoiarsk, cu o bunică de origine franceză care l-a învățat la perfecție limba și i-a inculcat dragostea pentru cultura franceză, pînă la a-l face pe un estet pretențios cum este scriitorul Dominique Fernandez să vadă în el „un străin care mînuiește limba franceză cu pertinență și cu o virtuozitate de neofit, superioare aceleia a unui expert priceput, pînă la a-și permite neologisme sau să repună în circulație vechi cuvinte uitate”.

Despre Andrei Makine s-a spus că a frecventat în anii brejnevieni cercurile intelectuale ce contestau puterea, dar decizia sa de a părăsi Uniunea Sovietică și de a cere azil politic în Franța, a intervenit tîrziu, abia în 1987, în vremea lui Mihail Gorbaciov. După obținerea azilului, Makine reușea cu relativă greutate să-și publice primele romane, prezentîndu-le ca traduse din rusă și folosește chiar un pseudonim. În realitate, scria direct în franceză, iar la întrebarea din ce motiv răspundea, aparent fără ezitare: „Pentru a nu fi urmărit de umbrele prea apropiate ale lui Cehov sau Tolstoi”.

Primele cărți nu au fost suficiente pentru a convinge autoritățile de la Paris să-i acorde cetățenia franceză cerută, iar Andrei Makine, care își mărturisea într-una din celebrele emisiuni literare de televiziune ale lui Bernard Pivot, Apostrophes, dragostea sa pentru Dostoievski, Bulgakov și Bunin, își dădea doctoratul la Sorbona cu o teză intitulată cumva sugestiv: „Poetica nostalgiei la Ivan Bunin”.

Anul 1995 avea să modifice radical situația sa și să-l consacre ca romancier de autoritate în Franța. Intervievat de postul de televiziune France 3 despre cum se situează el însuși, Makine răspundea: „Cred că păstrez în continuare o identitate rusă, dar revendic, totuși, titlul de scriitor francez”.

Faptul că i s-a refuzat cetățenia i se părea relativ neimportant, deoarece, spunea el: „Ceea ce este important este scriitura, romanul; adevărata viață a scriitorului începe după moarte. Am această convingere profundă, tot restul sînt accidente biografice, lipsite de orice importanță.”

Asta nu îl împiedica să spună că iubește Franța, cu rezerva că: „Nu este de loc o dragoste față de pămînt, față de sol, este o dragoste pentru această mare cultură, mare civilizație, pe care Franța o constituie veșnic pentru mine.”

În 1995, cel mai emoționant, mai impresionat roman al său, parțial biografic, Testamentul francez, era publicat de editura Mercure de France, și fapt rarissim, recompensat cu două mari distincții literare, atît cu Premiul Medicis, cît și cu cel Goncourt. Romanul avea să se vîndă în peste un milion de exemplare, iar un an mai tîrziu, cererea sa de naturalizare era acceptată.

Romanele sale ce s-au succedat în ritm susținut – Crima Olgăi Arbelina, Recviem pentru răsărit, Muzica unei vieți, Femeia care aștepta, Scurta carte a iubirilor eterne etc. - au păstrat pe mai departe temele preferate, evocări ale exilului, ale epurărilor și Gulagului stalinist. Li s-au adăugat altele, marcate de o neliniște față de propriul parcurs și scrierea sa: Această Franță pe care uităm să o iubim sau Viața unui om necunoscut

Omul Andrei Makine era caracterizat, definitiv, de Dominique Fernandez, în volumul său Dicționar de îndrăgostit al Rusiei: „Ai zice că este unul din acei pelerini, ce parcurg lumea cu bastonul, cînd îi vezi statura înaltă, portul rigid, barba de profet, ochi limpezi […] imensitatea stepei. Dar sub acest fizic seren de călugăr, se ascunde un spirit rebel, zbuciumat, violent”.

XS
SM
MD
LG