Mai multe comentarii din presa de la București ating într-un fel sau altul problema presei: își pierde credibilitatea, și în România dar și în alte părți ale lumii. Într-un articol de pe site-ul revistei „Observator cultural”, Cristian Pârvulescu remarcă ciudata promptitudinea cu care a fost preluat de publicații și medii de informare un anumit comentariu apărut în The New York Times, intitulat ”Recviem la moartea visului european”. Textul este însă semnat de un francez și nu întâmplător a apărut chiar în ziua în care s-au împlinit 100 de ani de la bătălia de la Verdun, cea mai sângeroasă din primul război mondial. ”Ceea ce astăzi numim Uniunea Europeană (...), scrie Cristian Pârvulescu, a apărut tocmai pentru ca pacea să se instaleze durabil pe continent. A fost însă nevoie de încă un război mondial, de încă alte zeci de milioane de victime nevinovate, de ravagiile fascismelor şi comunismelor, de ororile Holocaustului şi ale Gulagului pentru ca acest proiect să vadă lumina zilei”. Comentatorul admite că Uniunea Europeană are acum probleme, dar i se pare nepotrivit că, pe lângă cei deplâng momentul, sunt și destui care se bucură. În opinia lui, Uniunea nu va dispărea peste noapte. Nu pentru că nu există alternativă, ci doar dacă statele membre nu vor ține cu dinții de principiile fondatoare. Marea Britanie a obținut recent derogări periculoase de la ele. Dacă și alte state vor folosi precedentul creat, riscul unei disoluții a construcției europene este real. America ”nu va putea compensa un astfel de derapaj”, ea este ”o locomotivă din ce în ce mai mică, care trage un tren din ce în ce mai lung”, avertizează Pârvulescu.
Andrei Pleșu semnalează în „Adevărul” o analiză publicată de Spiegel: nemții au tot mai puțină încredere în presa mainstream din țara lor, tind să se informeze mai ales de pe internet și rețele de socializare. Fenomenul e încă la început în România, dar comportă aceleași riscuri: ”forum-urile, arată Pleșu, se definesc, în principiu, printr-un masiv impuls anti-instituţional, anti-elitar, autosuficient”, va să zică informația de aici nu e verificată și, de multe ori, nici verificabilă, poate fi simplu zvon și este încărcată emoțional. Dacă lucrurile continuă așa, ”se configurează (...) o alunecare riscantă de la democraţia reprezentativă – în care trăim cu toţii – la un soi de democraţie directă, cumul al tuturor vocilor, mai mult sau mai puţin calificate, care consideră că au ceva de spus”.
Un articol publicat de Nicolae Manolescu pe blogurile „Adevărul” confirmă indirect temerile lui Pleșu. O emisiune de televiziune din România obișnuiește să pună pe stradă întrebări elementare, de genul: câte zile are săptămâna, câte laturi are un triunghi ș.a.m.d. Manolescu constată că adesea răspunsurile sunt aiuritoare, iar explicația ar fi nu nivelul scăzut de cultură generală, ci pierderea deprinderii de a gândi cu propriul cap. ”A gândi cu capul altuia este, în schimb, un mod tot mai frecvent de gândire” - ”fast-food intelectual” care hrănește cu judecăți rapide, de regulă gata făcute de televiziuni. Or, scrie Nicolae Manolescu, asta ar trebui să corecteze școala românească, nu să reducă numărul de ore de română și de latină.
