Linkuri accesibilitate

Rău necesar, statul ar trebui să fie ca anul bisect, făcându-şi simţită prezenţa o dată la patru ani, când au loc alegerile parlamentare/ prezidenţiale. În rest, n-are decât să-şi asume rolul discret de gospodină al Patriei-mamă/al femeii de la ţară.

Ideea mi-a venit în chiar dimineaţa zilei de azi, 29 februarie, când prietenul meu Mircea V. Ciobanu (n. 1956) îşi sărbătoreşte cea de-a… 15 zi de naştere, „schimbându-şi prefixul”. Ei bine, statul nostru ar avea multe de învăţat de la MVC – o abreviere de mult consacrată –, de-ar fi să pomenesc aici de onestitatea criticului literar, de profesionalismul editorului, de simţul valorii al omului de litere, de demnitatea & discreţia personajului vieţii noastre culturale cu acelaşi nume. Mai cu seamă, rara capacitate de a se bucura de reaStlizările altora – într-o lume literară minată de orgolii care mai de care mai napoleoniene – mi se pare demnă de toată lauda (că tot am pronunţat cuvântul, anume MVC rostise tradiţionalul Laudatio atunci când maestrul Vladimir Beşleagă a fost făcut Doctor Honoris Causa al Universităţii „Alecu Russo” din Bălţi).

De ziua lui, m-am gândit să-l pun la încercare, oferindu-i în dar un fragment de proză „la temă” (a Patriei, se-nţelege) dintr-un roman considerat unanim o capodoperă, redactat la 50 de ani de către un clasic al literelor latinoamericane care s-a stins acum câţiva ani neajungând trei luni la suta de ani. Iată-l:

Căminul, îşi spunea deodată, căminul. Cuvinte răzleţe, care păreau fără sens, dar care se refereau poate la omul care, în toiul furtunii, când fulgerele şi tunetele înteţesc bezna, se refugiază în peştera lui caldă şi familiară. Cămin, foc, refugiu luminos şi primitor. Motiv pentru care (spunea Bruno) singurătatea e mai mare în străinătate, fiindcă patria este asemenea căminului, focului şi copilăriei, asemenea refugiului matern; iar a sta în străinătate e la fel de trist ca a locui într-un hotel anonim şi indiferent, fără amintiri, fără copaci familiari, fără copilărie, fără fantome; căci patria e copilăria şi poate de asta mai bine s-ar numi matria, ceva care ocroteşte şi încălzeşte în momentele de singurătate şi de frig. Dar el, Martin, când oare avusese o mamă? Şi, pe deasupra, patria asta părea atât de neprimitoare, atât de aspră şi neocrotitoare. Fiindcă (aşa cum mai spunea Bruno, însă acum el nu-şi amintea, ci mai curând o simţea fizic, de parcă s-ar fi aflat în bătaia ploii, pe o furtună furioasă) nenorocirea noastră este că n-am reuşit să închegăm o naţiune atunci când lumea care îi dăduse naştere începuse să scârţâie şi apoi se prăbuşise, aşa încât aici nu avem nici măcar simulacrul acela al eternităţii care în Europa, sau în Mexic, sau în Cuzco, sunt pietrele milenare. Pentru că aici (spunea) nu suntem nici Europa şi nici America, ci un teritoriu fracturat, un instabil, tragic şi tulbure loc de ruptură şi sfâşiere. Aşa încât aici totul pare mai tranzitoriu şi mai fragil, nu există nimic solid, de care să te prinzi, omul pare mai muritor şi condiţia lui mai efemeră. Iar el (Martin), care-şi dorea ceva puternic şi absolut de care să se apuce în toiul dezastrului şi o peşteră caldă unde să se refugieze, nu avea nici casă şi nici patrie. Sau, şi mai rău, avea un cămin ridicat pe gunoaie şi frustrare, şi o patrie nesigură şi enigmatică.”

Ştiindu-l pe MVC om citit, nu cred că-i va fi greu să încheie fraza cronicarului literar de la Fojha de Sao Paulo: „Dacă există un roman care adevereşte măreţia literaturii latinoamericane, acesta este…” Zi-i pe nume, Mircea – şi cartea-i a ta!

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG