Linkuri accesibilitate

Cine face o schiță sumară a balamucului sîngeros din Orientului Mijlociu se va pomeni cu o distribuție numeroasă din care lipsește marele actor: Occidentul. Mai precis: Statele Unite. Rolul tradițional de ordonator și garant al stabilității a coborît la statutul de prezență verbală.

Statele Unite vorbesc, uneori elegant și mereu principial, dar nu mai acționează și nu mai contează. Statele Unite sînt de negăsit, iar această absență a făcut loc Rusiei care manevrează viguros și abil toate pîrghiile, producînd pericole și scenarii negative în serie. Rămînînd în lumea politicii reale, trebuie spus că Statele Unite nu puteau păstra zona intactă sau nepătată, dar puteau împiedica dezastrul care se revarsă, acum, în toate direcțile. Răspunderea revine direct administrației Obama, deși - trebuie adăugat imediat - criza răspunsului american e un semn care angajază administrații anterioare, tendințe și curente mult mai generale. Însă paralizia politicii externe a administrației Obama e un fapt greu de contestat pînă și pentru susținătorii cei mai fideli ai președintelui.

În fond, gestul care a transmis clar primul mesaj de derută și neputință americană a fost faimoasa „linie roșie” anunțată de Președintele Obama după atacurile cu amament chimic ale regimului Assad. Linia roșie a fost călcată în picioare și administrația Obama a rămas la declarații. În următoarele luni și ani, administrația Obama a rămas constant la nvelul politicii declarative și s-a ales cu reputația meritată de actor depășit, odinioară superstar, azi amator. Negocierile cu Iranul au adus un cîștig enorm regimului de la Teheran, fără ca Statele Unite să obțină măcar un compromis pe tema Siriei, unde Iranul e un combatant cheie.

După patru ani de haos în Orientul Mijlociu și tot atîția ani de inactivitate americană, Rusia e forța dominantă. Orientul Mijlociu e o gaură neagră extrem de productivă pentru strategia globală a Rusiei. Premiul Nobel pentru pace decernat președintelui Obama pare o ironie.

Fiasco-ul administrației Obama trebuie bîne cîntărit și înțeles. Exemplul personal nu trebuie nesocotit. Un lider politic poate inspira sau demobiliza un sistem întreg, cu atît mai mult cu cît politica pe care o promovează e constantă și devine previzibilă. Însă, mai mult decît realitatea competențelor personale, problema impasului extern american e semnul unei realități politice occidentale. Un nou tip de politician și o nouă concepție asupra politicii dau tonul vieții publice americane și vest-europene. Amîndouă sînt centrate pe realități interne, în special pe probleme de asistență socială, drepturi și grupuri de electorat fidele sau de fidelizat. Amîndouă sînt confiscate de măsuri vaste de întreținere socială și niciuna nu mai vede și nu mai crede în prioritățile politicii externe.

Izolaționismul revine în America. Occidentul european practică un joc asemănător pe care îl numește arta compromisului. Amîndouă ignoră sau nu înțeleg principiul care face din orice politică externă o forță sau o slăbiciune construită acasă. Dacă valorile politicii de acasă sînt modeste, prea vagi sau pasive, politica externă se va impregna, fără excepție, de același spirit. Criza e, de fapt, mult mai gravă decît ar lăsa-o să se înțeleagă erorile și absențele de politică externă. Ceea ce nu face decît să complice impasul, să adauge la nivelul general de risc și să facă și mai vulnerabile societățile lumii euro-americane.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG