Linkuri accesibilitate

În urmă cu 31 de ani, în martie 1985, Mihail Gorbaciov a fost ales secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. La puțin timp după aceea, regimul ideocratic fondat de către Lenin și consolidat de Stalin și urmașul său intra într-o eră a tulburărilor fără precedent. Gorbaciov și susținătorii săi, dintre care mulți membri ai intelectualității de partid, erau determinați să liberalizeze sistemul, să abandoneze perimatele platitudini ideologice, să reviziteze cele mai întunecate pagini ale istoriei sovietice și să renunțe la pozițiile ostile în politica externă.

Reforma instituțională, cunoscută ca perestroika, precum și deschiderea în dezbaterile culturale, cunoscută ca glasnost, au fost punctele de reper ale ceea ce unii au perceput a fi, ca un ecou al reformelor cehoslovace din 1968, o Primăvară de la Moscova. Occidentul a fost fermecat de tentativa lui Gorbaciov de a crea un stat bazat pe domnia legii. Personalități importante, incluzându-i aici pe Ronald Reagan, Margaret Thatcher, George H. W. Bush, François Mitterrand, și Helmut Kohl au susținut noua gândire a Kremlinului în afacerile internaționale. Cu toate acestea, situația internă în Uniunea Sovietică devenea din ce în ce mai conflictuală. Politicile lui Mihail Gorbaciov erau contestate atât de stânga liberală, așa-zișii democrați, cât și de neo-staliniștii conservatori.

Istoricul de la Harvard, Serhii Plokhii, oferă o analiză detaliată și precisă a ultimelor patru luni de existență a URSS.* Principalul său argument este acela că în timpul perioadei respective, inaugurată de puciul anti-gorbaciovist din august 1991 și încheiată prin decizia de a dezmembra Uniunea Sovietică în ziua de Crăciun, soarta statului lui Lenin a fost decisă în principal de exacerbarea tendințelor centrifuge, în primul și în primul rând de dorința de independență a Ucrainei. Actorii dramei acestei povești au fost Gorbaciov însuși, dușmanul său, președintele Federației Ruse, Boris Elțin, președintele american George H. W. Bush și liderul ucrainean, fostul aparatcic comunist transformat în campion al unui stat independent, Leonid Kravciuk.

Cartea folosește noi materiale de arhivă despre intrigile bizantine de la vârful ierarhiei din Kremlin. Capitolul care tratează lovitura din august se citește ca un adevărat thriller politic și psihologic. Putem privi la cazul șefului de cadre al lui Gorbaciov, Valeri Boldin, unul din cei mai de încredere locotenenți ai săi, un om care și-a datorat cariera secretarului general, și care era unul din cei mai vicleni conspiratori împotriva binefăcătorului său. Sau spre cel al ineptului vicepreședinte al URSS, Ghenadi Ianaev, o altă creație a lui Gorbaciov, care a acceptat, mai degrabă reticent, să devină liderul interimar, înlocuind un președinte presupus bolnav.

Plokhii se bazează pe memorii, materiale de arhivă și interviuri pentru a pune laolaltă și construi această poveste captivantă. Uneori, aceste surse pot fi autocentrice și nu întotdeauna de încredere. Este, bineînțeles, adevărat că Gorbaciov a reacționat la lovitura ce aducea aminte de înlăturarea lui Nikita Hrușciov din octombrie 1964, organizată de către un grup de complotiști conduși de fostul său protejat Leonid Brejnev, Alexei Kosîghin și Mihail Suslov. Dar, așa cum precizează Plokhii, Hrușciov a murit în patul său, nu în fața plutonului de execuție. Este îndoielnic că moartea lui Brejnev a fost orice numai nu naturală, la fel și cea a lui Andropov. Erau bolnavi în fază terminală, nu era nevoie de nicio otravă pentru a le grăbi trecerea în neființă. Un alt personaj principal în această sagă a declinului ireversibil a fost Vladimir Kriucikov, fostul colaborator apropiat al lui Iuri Andropov la conducerea KGB, perceput ca liberal de sertar, în fapt un operator cinic a cărui principală valoare era propria-i supraviețuire politică. În mod paradoxal, Kriucikov, unul din principalii puciști, a fost, potrivit lui Plokhii, chiar prietenos cu din ce în ce mai liberalul ideolog, adesea numit arhitect al glasnost-ului, Aleksandr Iakovlev.

În introducerea sa la ediția broșată din 2015, Plokhii argumentează consistent în favoarea a ceea ce el numește o narațiune multipolară. Ar trebui adăugat că interpretarea prăbușirii URSS necesită o abordare multi-cauzală. Nu a fost doar frământarea etnică cea care a dus la dezintegrarea imperială, ci și eroziunea ideologică a unui stat în care doctrina conta enorm. Se poate ca aceia care au încercat să scape de Gorbaciov să nu fi fost adepți fanatici, true believers, deși unii erau încă dedicați vechilor dogme. Ceea ce conta era că nu puteau oferi idei noi, revitalizate, privind viitorul socialismului în Uniunea Sovietică. Vechiul proiect leninist era epuizat, utopia revoluționară dispăruse. Din punct de vedere moral, marea aventură civilizațională sovietică eșuase. Economia era o epavă și nu putea fi reparată. Industria militară era exrem de neeficientă. Luat în ansamblu, gorbaciovismul a fost căutarea cvadraturii cercului, un efort sisific de a vindeca incurabilul. Diferența dintre Gorbaciov și Elțin a fost că primul s-a blocat într-un ideal socialist din ce în ce mai perimat, pe când al doilea a înțeles că timpurile se schimbaseră și că leninismul nu trebuie revăzut, ci pur și simplu expediat. Una peste alta, cartea lui Plokhii este o corectare a viziunilor cândva triumfaliste care atribuiau Occidentului rolul decisiv în destrămarea Imperiului sovietic. Cauzele au fost predominant interne și această carte le explorează cu strălucire.

*The Last Empire: The Final Days of the Soviet Union. By Serhii Plokhii. London: Oneworld Publications, 2015 (paperback),

XS
SM
MD
LG