Nu-i un titlu care să-ţi facă şiret cu ochiul, dar nici să-l treci cu vederea nu-i cu putinţă – romanul spaniolului Antonio G. Iturbe, Bibliotecara de la Auschwitz, Rao, 2015, trebuie citit fie şi pentru a aduce un pios omagiu deţinuţilor evrei ai lagărului morţii, care s-au dovedit şi în acele condiţii inumane demni urmaşi ai Poporului Cărţii. Printre aceştia, şi Dita Kraus, a cărei poveste (de groază!) stă la baza scrierii lui Antonio G. Iturbe.
„De-a lungul istoriei, toţi dictatorii, tiranii şi asupritorii, oricare le-ar fi ideologia, mereu au persecutat cărţile. Acestea sunt foarte periculoase, stimulează gândirea”; or, „în acest loc atât de obscur, unde omenirea ajunsese să-şi atingă propria umbră, prezenţa cărţilor era un vestigiu din timpurile mai puţin lugubre, (…) când cuvintele răsunau mai puternic decât mitralierele”. Altfel spus, „dacă naziştii interzic cărţile, înseamnă că acestea sunt de partea deţinuţilor”, chit că… „la Auschwitz, oficial cărţile nu există”. Cu atât mai mândră vocea Editei Adlerova, bibliotecara de 14 ani, atunci când rosteşte: „Avem o bibliotecă de opt cărţi tipărite şi şase cărţi vii”.
Sigur, există şi numeroase personaje-oameni – de-o parte, miile de deţinuţi ai lagărului morţii, cu personalităţi charismatice cum este cea a lui Fredy Hirsch, la care se adaugă membrii Rezistenţei; pe de-alta, ofiţerii SS, de la Rudolf Hoss, comandantul lagărului, la căpitanul-medic Josef Mengele, poreclit Doctorul Moarte, fără a uita de numeroşi turnători şi oameni de nimic, de partea victimelor şi a călăilor, totuna. O viermuială de personaje, mii de istorii personale, acum întrepătrunse, formând o pânză epică de mari dimensiuni, ce pare să nu sfârşească niciodată, într-atât de anevoioasă e lectura unor pagini peste care planează spectrul morţii colective. Voi încheia însă cu o scenă optimistă, a numărătorii matinale, adevărat omagiu al vieţii:
„– Sunt moartă de oboseală şi nu-mi mai simt picioarele cu aceste numărători scârboase. Sunt interminabile. Le urăsc!
– Edita, Edita… binecuvântată fie numărătoarea! Ştii de ce este aşa de lungă? (…) Pentru că suntem toţi. Nu am pierdut nici un copil din septembrie. Îţi dai seama? Nici măcar un copil!”
