Linkuri accesibilitate

Scriitorul, semioticianul și filozoful italian s-a stins din viață vineri seară la Milano.

Întrebat în 1992 de criticul literar Bernard Pivot într-o emisiune Apostrophes a canalului de televiziune Antenne 2 care este cuvîntul lui preferat, regretatul filozof, semiotician, și romancier italian Umberto Eco răspundea: „a cunoaște”. În același context, răspunzînd celor zece întrebări cadru ale așa-numitului „chestionar Proust”, Eco spunea că sunetul/zgomotul pe care îl iubește, dar îl și detestă, ar fi „liniștea”, că i-ar place să fie reîncarnat într-un „stejar sau un pescăruș”, simboluri ale imobilității și mișcării neîncetate, și că fraza pe care i-ar place să o audă din partea lui Dumnezeu, după moartea sa, ar fi: «De ce mă numiți de atîtea ori la televizor? Lăsați-mă naibii în pace!”

Umberto Eco a încetat din viață vineri la Milano, iar numele său este evocat astăzi de întreaga presă internațională, de toate mediile de informare, deoarece în lumea noastră - așa cum o spunea cu mult umor în aceeași emisiune Apostrophes - s-a ajuns „să se aplaude pînă și la funerarii. Televiziunea a impus această formă de manifestare a vitalității prin aplauze. Cineva anunță: «Cutare a murit și toată lumea aplaudă. E teribil. Sînt aplauze adevărate/false ale unor oameni reali. […] A fost schimbată complet funcția socială, rituală a aplauzelor”.

Umberto Eco la lansarea ultimului roman „Numero Zero” în 2015

Umberto Eco la lansarea ultimului roman „Numero Zero” în 2015

Maestru al gîndirii practice, semiotician și filozof de renume Umberto Eco surprindea și amuza adesea cu explicațiile sale. „A face o teorie a mediilor de informare – spunea el, de exemplu - este ca și cum ai face o teorie a zilelor viitoare de joi. Mediile de informare se schimbă cu o asemenea viteză, încît nu există nici teorie, nici regulă, nici precepte [care să li se aplice]; altfel spus că este suficientă o schimbare de cadru ca anumite reguli care erau valabile pînă ieri să se modifice imediat…”

Exemplul concret pe care îl dădea în 1992 era dezbaterea ce avea loc în Italia despre trecerea de la o republică parlamentară la una prezidențială. „Dată fiind multiplicarea canalelor de televiziune și faptul că președintele Republicii apare în fiecare seară la televiziune, avem deja o republică prezidențială. Din moment ce un președinte poate vorbi în fiecare seară la televiziune, el capătă o putere pe care anterior nu o deținea. A fost deci suficient, ca un domn din Japonia să inventeze un mic tranzistor nou, ca să se schimbe Constituția unei țări fără ca omul politic să o fi realizat. Intelectualul poate doar să demonstreze și să explice cum media schimbă lucrurile, fără să poată da și reguli, fiindcă e suficient ca mîine un alt japonez să inventeze un alt mic dispozitiv, și totul să se schimbe…”

În paranteză fie spus, ceea ce se petrece azi în R. Moldova, cu discuțiile în jurul celor 20 de canale de televiziune, sau în România, cu dezbaterea în jurul atotputerniciei Antenelor delicventului Voiculescu, ilustrează cîtă dreptate avea Umberto Eco.

Semiolog, filozof și un scriitor prolific, Umberto Eco s-a născut la 5 ianuarie 1932, la Alessandria, un oraș industrial din Piemont, și necrologul pe care i l-a consacrat cotidianul italian „La Repubblica” reține că în 1988 a fondat Departamentul de Comunicații la Universitatea din San Marino, că din 2008 a devenit profesor emerit și președinte al Școlii Superioare de Studii Umanistice la Universitatea din Bologna, iar din noiembrie 2010 și asociat al Accademia dei Lincei, la catedra de Științe Etice, Istorice și Filozofice.

A devenit celebru ca romancier în lumea largă începînd din 1980, odată cu apariția romanului „Numele trandafirului”, tradus în o sută de limbi și vîndut în 14 milioane de exemplare. Ecranizarea sa cinematografică a obținut în 1987 patru primii David di Donatello.

Au urmat mai multe romane care s-au bucurat de un succes mai mare sau mai mic, ca Pendulul lui Foucault, Baudolino - mare succes comercial și best-seller-ul cel mai vîndut din toate timpurile în Germania -, Cimitirul din Praga și, cel din urmă, apărut anul trecut, Numero Zero, toate traduse în românește, alături de cîteva din lucrările sale de semiotică și filozofie, la Editura Polirom.

Intelectual strălucitor, exprimîndu-se curent în cinci limbi, cunoscător al limbii elene și a latinei, admirat și adulat urbi et orbi, nu a scăpat criticii unor biografi literari sau scriitori, în opinia cărora ar fi fost chiar lipsit de talent literar, așa cum o afirma Salman Rushdie într-un articol din presa londoneză, în 1988. Cum se nota astăzi în New York Times, Eco a acceptat cu magnitudine și distanțare ironică criticile, declarînd unui ziarist „Nu sînt un fundamentalist, care să spună că nu există diferență între Homer și Walt Disney. Dar Mickey Mouse poate fi perfect în sensul în care este un haiku japonez”.

Evocîndu-și viața, Umberto Eco amintea că în copilărie a petrecut ore și ore zilnic în pivnița bunicului său, citind Jules Verne, Marco Polo, Charles Dawin, și benzi desenate de aventuri, că în timpul războiului a purtat o uniformă fascistă și a cîștigat un premiu întîi la un concurs literar pentru tinerii fasciști, că după război s-a alăturat unei organizații catolice de tineret, al cărei lider național avea să devină, pînă la demisia sa în 1954, pe fundalul protestelor împotriva politicilor conservatoare ale Papei Pius al XII-lea.

După studii la Universitatea din Torino, în 1956 își dădea doctoratul cu o teză despre Thomas de Aquino, pentru a se consacra apoi vieții academice, dar și colaborării cu săptămînalul Espresso, la care, timp de ani de zile, a ținut o rubrică foarte populară de cultură și politică, cu o obligație însă de a scrie pe care mai tîrziu o califica drept un soi de „sclavaj” intelectual. Articolele au apărut într-un volum intitulat Il Diario minimo (tradus, mai curînd adaptat, în franceză cu titlul unei savuroase tablete, Cum să călătorești cu un saumon).

Ultima sa aventură, recentă, anul trecut în noiembrie, a fost de a abandona, împreună cu alți autori de succes, editura Mondatori după fuziunea ei cu grupul media Rcs, sub controlul Marinei Berlusconi, și de a participa la crearea unei noi edituri, „La nave di Teseo”, finanțată de scriitori, „un proiect… adevărat remediu împotriva bolii Alzheimer”, rîdea Umberto Eco ajuns la 84 de ani.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG