Linkuri accesibilitate

Fiindcă n-am găsit în tradiţia noastră orală o parabolă, basnă sau baremi pildă la temă, voi face trimitere la o legendă a tribului olinka din Africa Neagră. Citind-o, încercaţi vă rog să faceţi abstracţie de faptul că acţiunea are loc pe continentul negru, în vremuri de demult; nici măcar nu este nevoie să înlocuiţi termenul de „căpetenia satului” cu cel de „oligarh” (să-i dau şi numele?!), pentru a realiza că situaţia ni se potriveşte mănuşă, cel puţin în partea ei „catastrofică” (doar că cel de-a „cumpărat” bunăvoinţa bătrânilor, după ce că şi-a însuşit rând pe rând bunurile statului, n-are nici gând să se lase alungat din ţară, din contră – îşi consolidează poziţiile în ceea ce s-ar putea numi, cu drept cuvânt, ultimul stat captiv de pe continentul, de data aceasta, european).

* * * * * * *

Oamenii din tribul olinka cred că au trăit mereu exact pe locul unde se află acum satul lor. Şi că locul a fost bun cu ei. Au câmpuri plantate cu manioc, care dau recolte uriaşe. Cu arahide, la fel. Cultivă igname, bumbac şi mei. De toate. Dar la un moment dat, cu multă vreme în urmă, unul dintre săteni a vrut să cultive mai mult pământ decât i se cuvenea. Voia recolte mai bogate, ca să vândă ce prisosea albilor de pe coastă. Cum la vremea aceea tocmai el era căpetenia satului, şi-a însuşit treptat bucăţi tot mai mari din pământul obştesc şi şi-a luat tot mai multe neveste care să-l lucreze. Pe măsură ce devenea tot mai lacom, a ajuns să cultive şi pământul pe care creştea frunza-acoperişului. Până şi nevestele lui s-au mâhnit din pricina asta şi au încercat să se plângă, nimeni însă nu le-a luat în seamă. Nimeni nu ţinea minte să fi existat vremuri în care frunza-acoperişului să nu crească mai mult decât abundent. În cele din urmă, căpetenia cea lacomă a luat în stăpânire atâta pământ, încât a stârnit până şi nemulţumirea bătrânilor satului. Aşa că i-a cumpărat – cu topoare, stofe şi oale căpătate de la negustorii de pe coastă.

Apoi, în sezonul ploios, peste sat s-a abătut o furtună mare care a distrus acoperişurile colibelor din sat, iar oamenii au descoperit cu groază că nu se mai găsea nici fir de frunza-acoperişului. Acolo unde frunza rodise din belşug încă din negura vremilor, creştea acum manioc, mei, arahide. Timp de şase luni, cerurile şi vânturile i-au năpăstuit pe sătenii din neamul olinka. Suliţele ploii le ciuruiau pereţii de pământ. Vântul era atât de crunt că le spulbera piatră din ziduri în oale. Apoi din cer au început să cadă nişte pietre reci ca boabele de mei, lovind în toată lumea, bărbaţi, femei şi copii deopotrivă, şi îmbolnăvindu-i de fierbinţeală. Mai întâi au căzut bolnavi copiii, apoi părinţii lor. La scurt timp, satul era muribund. La sfârşitul sezonului ploios, jumătate din sat pierise.

Oamenii s-au rugat la zeii lor şi au aşteptat cu nerăbdare să se schimbe anotimpurile. Imediat ce ploaia a contenit, au dat fuga la straturile de frunza-acoperişului de odinioară şi au căutat vechile rădăcini. Dar, din belşugul care crescuse mereu acolo, rămăseseră doar câteva zeci. Abia după cinci ani, frunza a început să crească iar puzderie. În acei cinci ani au murit o mulţime de săteni. Mulţi au plecat şi nu s-au mai întors niciodată. Căpetenia a primit îndărăt toate uneltele cumpărate din prăvălii şi a fost alungată din sat pentru totdeauna. Nevestele lui au fost date altor bărbaţi. În ziua când toate colibele au căpătat iar acoperişuri din frunze, sătenii au sărbătorit cântând, dansând şi spunând povestea frunzei-acoperişului. Frunza a devenit obiectul adoraţiei lor.

* * * * * * *

Un banc sovietic spunea că, dacă s-ar instala comunismul în Pustiul Sahara, la scurt timp Africa s-ar vedea pusă în situaţia de a… importa nisip. Mă întreb câtă „frunză verde” va da la primăvară acest picior de plai pus în lanţurile unei stăpâniri fără nici un Dumnezeu?!

XS
SM
MD
LG