Linkuri accesibilitate

Cuvinte ca discriminare, toleranţă şi demnitate par nişte neologisme, ba chiar nişte onomatopee, în gura politicienilor români.

Liviu Dragnea este ţinta vie a batalioanelor de indignaţi de pe paginile de socializare pentru că ar fi promovat aşa-zisa lege a defăimării. E drept că, venind de la un condamnat cu suspendare, nimeni nu se aşteaptă ca legea să miroasă a trandafiri. Ortacii lui din diversele bolgii ale puterii politice au fost de-a lungul timpului principalii susţinători ai amuţirii civice şi votul lor a sluţit ades chipul democraţiei româneşti. Sunt mulţi însă cei care cred că orice pumn băgat în gura defăimării rupe dinţii democraţiei. Oamenii au ajuns să se teamă de politicieni chiar şi când le fac daruri. Ba chiar atunci mai mult ca oricând. Omoară caii de dar zicând că sunt troieni. Pe de altă parte se spune că nu de legi ducem lipsă, ci de aplicarea lor şi că o nouă lege care să interzică ar fi nu doar inutilă, ci şi dăunătoare.

Legea anti-defăimare este, de fapt, „a promovării demnităţii umane şi a toleranţei faţă de diferenţele de grup”, prevăzând culpabilizarea discriminării şi defăimării minoritarilor şi tratamentul egal faţă de orice persoană, „cu condiţia să nu afecteze siguranţa naţională, ordinea publică şi bunele moravuri sau alte grupuri sociale.” În principiu, o lege normală într-o lume care cade tot mai des pradă intoleranţei şi discriminărilor violente. Dar cuvinte ca discriminare, toleranţă şi demnitate par nişte neologisme, ba chiar nişte onomatopee, în gura politicienilor români. Iar dacă citim neconvingătoarea compunere legislativă, care răneşte democraţia cu limba ei drăgăstoasă de lemn înţelegem ceva şi din temerile celor care condamnă apariţia unor noi forme de cenzură în numele corectitudinii politice. Mai ales faptul că se va institui un control public toleranţei şi că se va analiza anual respectarea demnităţii în proporţie de cel puţin 1% în instituţiile statului le dă fiori reci multora dintre cei care au văzut cum funcţionau ghilotinele propagandiste în democraţia socialistă.

Nu e mai puţin adevărat că, în România secolului XXI, exploziile de xenofobie şi rasism sunt confundate adesea cu afirmarea spiritului naţional. O handbalistă de culoare care joacă la o echipă românească a ieşit în lacrimi de pe teren pentru că fanii echipei adverse au umilit-o strigând slogane rasiste şi făcând pe maimuţele. Nu este singurul caz. Galeriile de sportive se hrănesc ca maimuţele din discriminări şi intoleranţă rasială şi minoritară. Oficialii asistă pasivi, dând uneori somnambul câte o amendă. Reprezentanţii minorităţilor sunt mai ocupaţi să-şi distribuie banii europeni lor şi familiei lor de fomişti, făcând şi puţin trafic de influenţă şi abuz de putere, pe parcurs. Cel puţin aşa rezultă din dosarul penal deschis împotriva parlamentarilor rromi Nicolae Păun şi Mădălin Voicu care şi-ar fi plătit rudele cu bani adevăraţi şi mulţi din programe sociale fictive şi multe. Afacerea celor doi a fost ocrotită, cum altfel, de lege (numele fostul şef la fisc este şi el scris cu litere mari în dosar). De ce s-ar mai lupta cu intoleranţa şi discriminarea dacă stau prost cu demnitatea umană?

Adevărata fişă psihiatrică a conştiinţei civice prin care s-ar putea explica sau cel puţin motiva aceste explozii de rasism este lista partidelor recent înscrise la tribunal, conform legislaţiei adoptată în primăvara trecută. Cele aproape o sută de noi partide care ne vor viitorul par să fie lista Parlamentului din Disneyland, transformând libertatea de asociere şi de conştiinţă în propria ei caricatură. Partidul Dacismului Conservator Autonom, cel al Getodaciei, al Alianţei pentru Domneşti sau al Renaşterii Săcălazului, iată doar câteva nume de formaţiuni politice care dau democraţiei reprezentantive o savoare local-dacopată şi adevărata dimensiune politică a întemeietorilor. În multitudinea de partiduleţe lucrează cu asupră-de-măsură un sentiment parohial, de ecluză culturală care vrea să salveze Văscăuţiul sau Săcălazul de viciile contemporaneităţii, să le pună hijabul tradiţionalismului şi al purităţii etnice. De ce ne-ar mai mira că oferta naţionalistă a partidelor mai vechi are, mai nou, şi mărfuri la preţ redus sau promoţii care promit plăceri getodacice extreme? Este cazul recent-înfiinţatei Gărzi a lui Vlad Ţepeş, condusă de un bătăuş cu legitimaţie de club. Acesta promite că ortacii lui vor fi alături de românii neaoşi să-i ajute la deszăpezire şi la cultura cartofilor, ridicând totodată păduri de ţepe în zonele despădurite din Harghita şi Covasna, pentru a da o culoare naţională acestor teritorii cărora li s-a urât cum sună autonomie în limba română.

Nici măcar discuţiile sterile şi formale pe marginea reformelor din programa şcolară nu arată cu degetul la fondul naţionalist şi xenofob al educaţiei instituţionale, vinovată, pe lângă mulţi alţi factori, de aroganţa, de suficienţa istorică a românilor, de amnezia lor endemică şi de sindromul angelismului, acela care ne face să nu fim vinovaţi de nimic, ci doar victime inocente ale marilor mecanisme care au făcut ce-au vrut din noi. Educaţia ne-a furnizat mereu argumentele excepţionalismului nostru şi ne-a învăţat de ce să nu ne asumăm decât răspunderile istorice care dau bine la dosar. Acest tip de aroganţă explică petele albe ale istoriei recente, lipsa de reacţie a opiniei publice în faţa marilor dileme morale, dar şi de ce se defăimează atât de repede puternicii zilei care profită tocmai de tarele de educaţie ale oamenilor simpli.

Dacă lucrurile stau aşa şi legea anti-defăimării este bună, cum se poate explica atunci mirosul de pucioasă pe care-l răspândeşte, odată ajunsă în spaţiu public? O fi pentru că a stat prea mult în servietele politicienilor? Aceştia au fost batalionul de sacrificiu în lupta cu anticorupţia, interfaţa între tribunale şi interlopi. Puţini sunt cei care se mai aşteaptă ca legile votate în parlament să aibă vreo legătură cu dreptatea, ci mai degrabă cu interesele de grup. Cum ar putea vorbi despre demnitate inşi care au consumat deja viitorul de aur al copiilor să-şi facă ei ghiuluri şi punţi dentare, să ne mănânce mai bine? Ce bune moravuri pot avea animalele politice care, pentru a supravieţui, sunt gata să treacă la canibalizarea partidului şi a electoratului care le-au propulsat în Parlament? Singurele principii care au dat consistenţă vieţii politice au fost cele ale supravieţuirii şi singurele legi care au fost adoptate rapid, cu majorităţi consistente au fost cele care-i privilegiau pe aleşi. De ce ar fi legea defăimării altfel?

Deculpabilizarea şi falsificarea istoriei întreţinute de propagandă ne-au făcut să ne împiedicăm mereu de găurile negre ale istoriei contemporane şi să fim înghiţiţi de ele fără a le înţelege astfel mai bine. Este şi cazul şefului de lagăr comunist Vişinescu, prins şi el zeci de ani în bula de impunitate a propagandei care-l transformase din torţionar în erou al muncii socialiste, cu un număr record de capete sparte la dosar. Unii spun că recenta condamnare la douăzeci de ani de puşcărie e inutilă. Alţii că e prea puţin prea târziu. Oricum este singurul torţionar comunist condamnat pentru că şi-a făcut meseria eficient.

Din nou, banalitatea răului face istorie.

Singurul din sutele, miile de torţionari şi resturile penale ale fostului sistem care încă mai trăiesc bine mersi din taxele, impozitele şi fondurile europene ale societăţii capitaliste multilateral dezvoltate. A-i vorbi de rău, a le cere condamnarea, a te face martor în adevăratul lor proces înseamnă a-i defăima? A spune că alături de Vişinescu mai sunt alţi securişti care primesc gratificaţii grase pe principiul că uniforma te absolvă de responsabilitate şi absoarbe bine mizeria făcută de duşmanii de clasă este o defăimare? A arăta către militarii din spatele colonelului Dogaru spunând că au stat cu degetul pe trăgaci pentru pacea noastră veşnică, aşa cum au făcut-o în zilele din decembrie 1989, înseamnă a-i defăima? A condamna sistemul politic pentru că premiază în continuare cu pensii fără egal, cu gratuităţi şi case boiereşti pe reprezentanţii epocii de aur ceauşiste şi iliesciene înseamnă a-l defăima? A arăta cu degetul către pe judecătorii şi procurorii care au dat o aparenţă justiţiară anchetelor şi proceselor politice din deceniile de teroare comunistă înseamnă a-i defăima?

Dacă putem accepta în linişte şi reculegere că dosarul Revoluţiei (ca şi celelalte dosare ale crimelor comunismului) a fost clasat, da, toate acestea sunt defăimări. Poate şi pentru că a vorbi despre defăimare într-o societate în care faima s-a câştigat cu colţii şi ghearele, cu secera şi ciocanul pare o sterilă analiză a ethosului succesului. Din perspectivă morală, multe personaje ar trebui scuturate de faima lor pentru că şi-au clădit prestigiul şi succesul pe deplina ignorare a demnităţii, toleranţei şi bunelor moravuri. Dacă nu-i scuturăm acum să le sară faima, vor fi cei care vor ţine termometrul unei societăţi tot mai intolerante şi înfierbântat-naţionaliste. Iar toate aceste comitete şi comiţii care ar analiza gradele de defăimare şi intoleranţă la corectitudinea politică nu ar face decât să-i apere pe oameni de imensa povară a responsabilităţii, să-i vindece de memorie, de bună cuviinţă, de educaţie. Astfel, aceştia vor putea accepta că orice rău e suficient de bun pentru a fi prescris cândva. Pentru a fi uitat.

XS
SM
MD
LG