Linkuri accesibilitate

Antologia lui Ion Mureşan dă impresia de tot întreg inextricabil – nimic de luat, nimic de adăugat.

Faptul că „cel mai important, şi cel mai valoros poet român de la finele veacului trecut şi de la începutul celui de acum” (Al. Cistelecan) – alias Ion Mureşan, autor a doar trei cărţi de poezie: Cartea de iarnă (1981); Poemul care nu poate fi înţeles (1993); şi cartea Alcool (2010) – publică primul său volum antologic, Poezii, Paralela 45, 2014, la circa 60 de ani, nici măcar din proprie iniţiativă, ci ca urmare a câştigării Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, spune ceva despre singularitatea autorului clujean printre confraţi. „Multum in parvo” scrie pe blazonul său literar!

Înglobând doar 53 de titluri, unul singur inedit (Întoarcerea lui Ulise), aşezate cronologic, fără însă a urma ordinea strictă din volumele respective, antologia lui Ion Mureşan dă impresia de tot întreg inextricabil – nimic de luat, nimic de adăugat. Este acel caz rarissim când poezia nu se caută, fiindcă ea e cea care te găseşte! Sau, mai exact: ţi se arată, ţi se revelează. Senzaţia pe care ţi-o provoacă lectura acesteia este nici mai mult, nici mai puţin de vertij: ca şi cum te-ai afla pe buza unui crater cât un amfiteatru grec, în a cărui cutie de rezonanţă se aude suflul exploziei. De la urechea din cârpe din copilărie („Ia-o şi strigă în ea până o faci ferfeniţe!”) la „gura cuiva”, orice gol (cel necuvântător, y compris: „fie şi gura surdului mut”), este bun pentru a da naştere strigătului, materia primă a poeziei mureşene. „Ion Mureşan trăieşte cu teroarea «numirii» lumii, a primei «numiri», cu angoasa că locul obiectelor va fi luat de numele lor, observă şi criticul Al. Cistelecan, într-o foarte doctă postfaţă, Poetul care nu poate scrie poezie. Imaginile sale, pe cât sunt de himerice, pe atât sunt de concrete, de materiale, ceea ce dă senzaţia că limbajul instituie, odată cu numele, şi realitatea. (…) De aceea cuvintele sale par încă pline de urme traumatice, de sânge şi viscere rupte, ca şi cum abia ar fi ieşit dintr-o geneză materială a limbii”.

Întru a se adeveri cele spuse, închei prin a cita cel mai scurt, dar şi cel mai încăpător poem din volum, Facerea lumii:

Şi a fost seară.

Şi a fost dimineaţă.

Dar asta a fost demult.

Şi o singură dată.

Între atâtea generaţii, promoţii, serii de autori, un poet ca Ion Mureşan se întâmplă într-o literatură/limbă o singură dată – for ever!

15 februarie ’16

XS
SM
MD
LG