Linkuri accesibilitate

Pascal BRUCKNER. Fiul cel bun


Autorul zugrăveşte portretul teribil al unui tată „gata să se aplece în faţa oricărei autorităţi, slab cu puternicii şi necruţător cu cei mai slabi ca el”.

Copilul care, la zece ani, se ruga la Dumnezeu să-i „provoace moartea tatei, pe cât posibil într-un accident de maşină”, a ajuns să-şi evoce părintele, la doi ani de la trecerea acestuia în nefiinţă (la vârsta de 92 de ani!), într-o scriere autobiografică, Fiul cel bun, Ed. Trei, 2014, ce întregeşte seria de autor Pascal Bruckner, din care am mai prezentat câteva titluri (Luni de fiere; Hoţii de frumuseţe; Copilul divin; Iubito, eu mă micşorez ş.a.)

Ajuns el însuşi un monstru sacru al literelor franceze, Pascal Bruckner zugrăveşte portretul teribil al unui tată „gata să se aplece în faţa oricărei autorităţi, slab cu puternicii şi necruţător cu cei mai slabi ca el”, care „dădea pe spate de fericire să rănească în stânga şi în dreapta, făcând pe nevinovatul” – altminteri, capitolul Drăgălăşenii conjugale începe cu o scenă în care „strigătele de ajutor ale mamei sunt tot mai puternice. Tata o face pe mama nebună, ea pe el, ticălos, tata îi trage palme zdravene peste cap, ea încearcă să-l prindă de păr, să-i smulgă scalpul” (alta, într-un fel „simetrică”, se întâmplă peste 20 de ani, când Pascal ia cina la părinţi, într-o duminică). Ei bine, aceste ieşiri violente ale tatălui îl „vaccinează” pe Pascal, tot mai conştient că „a te revolta nu înseamnă nimic. Marea artă este să nu reproduci defectele celora pe care îi respingi”, totodată precizând că „în faţa tatălui, un fiu nu are decât trei posibilităţi: supunerea, fuga sau revolta”. Nu e greu de ghicit care va fi opţiunea lui P.B., cel care ştie (totuşi!) să-i dea Cezarului ce-i aparţine Cezarului: „Prin urmare, tata mi-a transmis agresivitatea, calitate detestabilă în viaţa noastră de toate zilele, dar fundamentală în meseria de intelectual…”.

Închei prin a cita, pe larg, secvenţa care m-a topit:

„– Ce urâţi sunt oamenii! (îi aruncă la un moment dat tatăl, deja trecut de 90, iar fiul, şi el peste 60, răspunde:)

– Oamenii sunt frumoşi, tati, ochii tăi sunt urâţi.

Şi am adresat cerului o rugăciune fără glas: dă să nu ajung vreodată ca el. Dă să mă ucidă propriii mei copii, decât să îmbătrânesc în felul acesta. Cel mai rău lucru, la bătrâneţe, nu este diminuarea fizică, ci sila de oameni. Tata m-a crescut în spiritul ororii faţă de semenul meu, însă eu am ales să mă dedic preamăririi lui”. Ceea ce şi face, fie şi prin ricoşeu, în Fiul cel bun.

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG