Linkuri accesibilitate

O nouă carte de Emilia Șercan la Editura Polirom.

Cunoscută jurnalistă de investigație, remarcându-se recent prin dezvăluirea plagiatelor comise în lucrările de doctorat de către mai multe personaje de la vârful statului român, Emilia Șercan publică, sub titlul Cultul secretului (Editura Polirom), o carte despre cenzura comunistă. Să spunem din capul locului că literatura, și cultura în general, ocupă în volum un loc cu totul periferic.

Pe autoare o interesează în primul rând statutul presei, al presei scrise îndeosebi, iar pe de altă parte ea urmărește cum s-a constituit și cum a evoluat cenzura ca instituție. Emilia Șercan consideră - pe bună dreptate - că actul de cenzură este inseparabil, într-un regim comunist, de propagandă, operație în care este angajat întreg aparatul de partid.

Alexandru Călinescu

Alexandru Călinescu

Rezultat al unor minuțioase și răbdătoare cercetări de arhivă, cartea descrie, cu risipă de dovezi, modul în care cenzura controla absolut totul, de la cărți, ziare, emisiuni de radio și televiziune până la instrucțiunile de folosire a unui utilaj și la normele de protecția muncii. Partidul comunist exercita nu numai o necruțătoare supraveghere ideologică ci și o cenzură economică, prin stabilirea tirajelor și prin distribuirea cotelor de hârtie. Puterea a întreținut o adevărată mistică a secretului de stat, consecință a ceea ce s-ar putea numi psihoza încercuirii – teama maladivă, obsesională că fundamentele regimului sunt în permanență amenințate. Absolut orice putea fi, într-un moment sau altul, secret de stat, de la hărțile turistice la faptele diverse (accidente, crime, tâlhării etc.) și de la recolta de porumb la hectar la cantitatea de cartofi repartizată într-o lună la o cantină studențească.

Constituită după model sovietic, instituția cenzurii din România comunistă, mascată sub numele de Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, a fost desființată în 1977, printr-o hotărâre a lui Ceaușescu ce a fost intens exploatată propagandistic. În fapt, cenzura nu a dispărut câtuși de puțin, ea devenind tentaculară, pentru că de acum înainte mai multe instanțe aveau sarcina să asigure controlul ideologic. Se constată, de asemenea, o exacerbare a autocenzurii, care exista și înainte, bineînțeles, deoarece, așa cum spunea cineva, „scopul ultim al cenzurii este practicarea ei generalizată. Ca fiecare să devină propriul cenzor”.

Sunt multe exemplele pe care le citează Emilia Șercan și care vorbesc despre aberațiile la care a condus cenzura, despre jalnica deprofesionalizare a presei, despre absurditatea legilor și constrângerilor care îl transformau pe ziarist într-un executant docil al directivelor partidului. Și, peste toate, într-un complice la represiune și la minciună.

XS
SM
MD
LG