Linkuri accesibilitate

„Koba cel Groaznic” este numele pe care-l folosește Martin Amis referindu-se la tiranul absolut, sociopatul cu pretenții de filosof, pe care milioane de adoratori l-au văzut drept „corifeul științei”, „genialul strateg”, „învingător în toate războaiele”, „prietenul copiilor”, „părintele popoarelor”; este vorba, firește, de Iosif Vissarionovici Stalin (Koba era pseudonimul lui Stalin din anii clandestinității). Dintre vechii bolșevici, Buharin era printre foarte puținii care i se adresa folosind acest nume „sacru”.

În cartea sa, Koba the Dread: Laughter and the Twenty Million, combinație post-modernă de eseu, amintiri, colaj documentar și reflecții morale, Amis își recunoaște datoria față de opera lui Robert Conquest. Scrisoarea finală către Christopher Hitchens mărturisește despre faptul că din investigațiile istorico-politice ale sovietologului britanic (istoric, politolog și poet), derivă o întreagă direcție intelectuală pentru care experimentul utopic bolșevic simbolizează, alături de nazism, Răul în forma sa cea mai abominabilă și atroce.

Cartea lui Conquest Marea teroare (apărută în românește la Humanitas) rămâne o indispensabilă explorare a colosalului uragan al epurărilor dirijate de Stalin și anturajul său imediat (a se citi, de asemenea, Reflections on a Ravaged Century). Aparatul de partid și al poliției secrete a fost instrumentul, finalmente autodevorat, al acestui măcel. Între cei care au participat cu sinistră fervoare la masacrele în masă trebuie amintiți baronii staliniști Gheorghi Malenkov, Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Andrei Jdanov, Anastas Mikoian, Nikita Hruşciov, Lev Mehlis, Aleksandr Poskriobîşev (secretarul lui Stalin), Ghenrih Iagoda (lichidat în 1938), Lavrenti Beria și, ducând patologia sadismului la extrem, Nikolai Ivanovici Ejov (executat în 1940). Despre acesta din urmă, supranumit și „piticul sângeros”, îmi propun să scriu un eseu separat întrucât avem în clipa de față suficiente date de arhivă și studii care să lumineze destinul celui care și-a asociat numele cu una dintre cele mai cumplite epoci din istoria Rusiei („ejovşcina”).

Stalinismul rămâne un subiect de continue cercetări, analize, interpretări și revizuiri. Știm astăzi cu precizie că a fost un proiect inspirat de ambiția revoluționării totale a societății, economiei, civilizației în genere și a condiției umane. Cum a scris Robert C. Tucker, unul dintre cei mai profunzi biografi ai lui Stalin și un marxolog de prim rang, stalinismul a reprezentat teoria și practica transformismului universal (vezi Robert C. Tucker, The Soviet Political Mind: Stalinism and Post-Stalin Change (New York: Norton, 1971).

Pentru discuția noastră, sunt relevante îndeosebi capitolele „The Dictator and Totalitarianism” și „Stalin, Bukharin, and History as Conspiracy”. Ideea cheie, în interpretarea stalinismului este, cred eu, primatul ideologiei. Oportunismul lui Stalin, ori pragmatismul său proverbial, nu a echivalat vreodată cu abandonarea țelurilor ultime ale bolșevismului. Este ceea ce au subliniat în cărțile lor Leonard Shapiro, Zbigniew Brzezinski, Hannah Arendt, Richard Pipes, Alain Basançon, Martin Malia. A fost vorba, spre a relua conceptul lui Martin Malia, legat de o analiză a lui Abdurahman Avtorhanov, de o partocrație ideocratică. Pentru Stalin, dar și pentru Troțki, Buharin, Kamenev, Zinoviev, Radek ori Piatakov, partidul era o entitate definită mistic. Relația dintre activist și partid era una de evlavie cvasi-religioasă. Ca și cazul nazismului, analizat de istoricul Fritz Stern, mitul, magia și miracolul înlocuiau demonstrația, rațiunea și dubiul. Orice sacrificiu devenea justificabil în numele „Cauzei” superioare, așa cum o proclama Partidul, respectiv pontiful maxim al ideologiei, liderul absolut, „vojd”-ul Stalin (Pentru substratul mitologic al bolsevismului, vezi Bernice Glatzer Rosenthal, New Myth, New World: From Nietzsche to Stalinism (University Park: Penn State University Press, 2002)). Când Troţki a îndrăznit să se opună hegemoniei staliniste, a fost înlăturat fără milă din conducere, expulzat și în final asasinat de un agent NKVD (comunistul spaniol Ramon Mercader), în august 1940, cu o lovitură de piolet în țeastă. Toporișca în creștetul deviatorului este consecința ultimă a logicii dialectice.

Între cărțile pe care îmi propun să le comentez în intervențiile mele viitoare se numără extraordinara călătorie în inima puterii staliniste scrisă de Simon Sebag Montefiore (vezi Simon Sebag Montefiore, Stalin: The Court of the Red Tsar (New York: Knopf, 2004, tradusă la Polirom). În consonanță cu contribuțiile unui J. Arch Getty, Montefiore arată că fără cooperarea atâtor militanți fanatizați ideologic și anesteziați din punct de vedere moral, Stalin și mafia sa nu ar fi putut să impună starea de panică universală caracteristică pentru acel an fatidic. Pentru că 1937 a fost într-adevăr anul în care "revoluția de sus" (revolution from above) declanșată de Stalin în 1929, după înfrângerea "devierii de dreapta" (Buharin, Rîkov, Tomski) atinge cota paroxistică a delirului. Arestări în masă, execuții sumare, procese spectacol: estimarea pentru anul 1937-1938 a execuțiilor din rațiuni politice este 681.692 de persoane. Doar pentru Moscova cifrele oscilează între 90.000 și 200.000 (Vezi remarcabilul articol „Moscova, 1937” de Karl Schlogel, Lettre Internationale (ed. română), Vara 2005, p. 4).

XS
SM
MD
LG