Linkuri accesibilitate

Romanul excelează prin rafinamentul scriiturii, tributară atât originilor arabe ale autorului, cât şi literelor franceze.

Arborând un motto din Silogismele amărăciunii ale lui E.M. Cioran – „Ceasul crimei nu bate deodată pentru toate popoarele. Astfel se explică permanenţă istoriei” –, algerianul Kamel Daoud dă, prin Cazul Meursault, contraanchetă, IBU Publishing, 2015, un „superb roman (…), care este o replică şi o prelungire a Străinului” (Le Monde), recompensat cu Premiul Goncourt pentru primul roman şi cu Premiul François Mauriac.

Din prima frază – „Astăzi, M’ma este încă în viaţă” –, autorul rescrie „o istorie veche de mai bine de jumătate de veac”, mergând „pe fir înapoi, spre începuturile ei”, doar că, astă dată, din perspectiva fratelui mai mic al arabului ucis. „Tu eşti aici ca să găseşti un cadavru şi să-ţi scrii cartea”, îşi spune naratorul, totul pentru a răzbuna „povestea unei crime [în care] arabul nici măcar nu e ucis – mă rog, abia dacă e omorât din vârful degetelor”. Astfel începe un soi de bras de fer între „asasinul [care], la ieşirea din închisoare, scrie o carte devenită celebră” şi fratele mai mic al lui Moussa „înfruntând imensitatea crimei şi a orizontului” care „n-a învăţat să citească doar ca să poată vorbi cu ceilalţi, ci ca să găsească criminalul” – iar prima întrebare pe care şi-o pune cel din urmă e chiar aceasta: „de ce procesul a ales să judece un bărbat care nu a plâns la înmormântarea mamei sale, în loc să condamne un om care a ucis un arab”.

Dincolo de trama propriu-zisă, romanul excelează prin rafinamentul scriiturii, tributară atât originilor arabe ale autorului, cât şi literelor franceze, de-ar fi să citez doar această pagină hai să zic „proustiană”: „De la o anumită vârstă, bătrâneţea ne dăruieşte trăsăturile tuturor strămoşilor noştri la un loc, înghesuiţi în domoala învălmăşeală a reîncarnărilor. Şi poate că în final, dincolo de toate, nu este decât un lung culoar în care strămoşii se aşează în linie dreaptă, unul în spatele celuilalt. Aşteaptă pur şi simplu, întors spre cel care trăieşte, fără cuvinte, fără să se mişte, cu privirea răbdătoare şi ochii aţintiţi asupra unei date în timp”.

Într-un cuvânt, Cazul Meursault, contraanchetă e un roman „întors spre cel care trăieşte” – chiar tu, cititorule!

1 februarie ’16

XS
SM
MD
LG