Linkuri accesibilitate

Decizia de închidere a dosarului Revoluţiei a fost luată, ironia sorţii, pe când se împlineau douăzeci şi şase de ani de la primul miting de protest anticomunist organizat de partidele istorice.

Dacă jelaniile sale şi invocarea bolii şi a senectuţii drept circumstanţe atenuante nu vor fi acceptate de Înalta Curte, Alexandru Vişinescu va fi reîncadrat în sistemul penitenciar unde, după cum spune în pledoarie, şi-a făcut cu prisosinţă datoria faţă de ţară. Un singur nume extras aparent la întâmplare dintr-o ţară de lagăre şi torţionari, deşi au fost devoalaţi până acum mii de securişti, turnători, nomenclaturişti şi capi ai sistemul penitenciar implicaţi până peste cap în reeducarea cu secera şi ciocanul a uscăturilor aristocraţiei politice, sociale şi intelectuale interbelice, dar şi a urmaşilor acestora. Cam puţin pentru o ţară în care crima şi corupţia au fost instituţionalizate, industrializate şi controlate de stat până târziu, în primii ani postcomunişti când, cu voia dumneavoastră, Ion Iliescu a folosit ca politici de stat războiul civil şi extremismul naţional-comunist. Corupţia, care e o formă subtilă de război civil, trăieşte noi şi revoluţionare prefaceri, adusă la perfecţiune de urmaşii politrucilor şi securiştilor de ieri.

Fost şef al penitenciarului de la Râmnicu Vâlcea, maşină de tocat duşmanii de clasă, Vişinescu „a băgat spaima în burgheji” şi a umplut steagul partidului cu sângele intelectualilor în cea mai toxică perioadă a comunismului stalinist multilateral dezvoltat. Era lăudat şi premiat când depăşea planul la oase rupte şi capete sparte, a fost avansat la excepţional şi, în cele din urmă, pensionat onorabil, primind vreo trei mii cinci sute de lei pentru eforturile de-a anihila total cel puţin doisprezece deţinuţi politici şi pentru ologirea multor altora.

Ca să facem o comparaţie, neurochirurgul Leon Dănăilă, care operează şi azi (la 84 de ani) şi a efectuat, în timp, peste 35 000 de operaţii pe creier, primeşte o pensie substanţial mai mică. Doina Cornea, binecunoscuta voce a disidenţei anticomuniste româneşti, primeşte de trei ori mai puţin. Statul a preţuit serviciile pe care Vişinescu şi ceilalţi politruci, nomenclaturişti sau asasini plătiţi ai sistemului comunist, le-au adus de-a lungul timpului, cadorisindu-i cu pensii duble sau chiar triple faţă cele pe care le-au apucat (dacă le-au apucat) victimele lor. Ca un criminal în serie sociopat şi talentat, Vişinescu s-a plimbat printre noi toţi aceşti ani jucând rolul modest de pensionar şi alegător, tată şi bunic iubitor.

Spre deosebire de mulţi dintre foştii săi clienţi, morţi de epuizare înainte de vreme, Vişinescu a ajuns în iarna vieţii fără să i se fi clintit un fir de păr, cu o sănătate de fier care se oxidează doar când îşi vede dosarele penale. Şi poate că ar fi dus-o pe mai departe la fel, povestindu-le strănepoţilor faptele sale de eroism şi patriotism dacă nu interveneau instanţele civile. Parchetul militar refuzase cercetarea penală spunând, pentru început, că nu era de competenţa lui, apoi că faptele s-au prescris. Somat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Parchetul general al lui Tiberiu Niţu a dus lucrurile mai departe şi, un an mai târziu, în toamna lui 2014, tribunalul l-a condamnat în primă instanţă pe Vişinescu la 20 de ani de puşcărie şi a decis sechestrarea garsonierei în care stătea, tăierea unei treimi din pensie şi reţinerea unei părţi din acţiunile pe care le avea la mai multe societăţi de investiţii. Căci omul a vrut să se pună bine şi cu stafia care bântuie azi Europa, capitalismul. A trăit o viaţă convins că, şi de-ar pieri lumea cu tot cu judecătorii şi procurorii ei, el tot ar supravieţui cataclismului. De aceea nu s-a împăcat cu verdictul şi a cerut recursul. Acum vrea să fie lăsat să moară în libertate. Nu are niciun chef să-şi petreacă timpul în închisoare, scriind cărţi ca să-i mai scadă din pedeapsă.

Are toate motivele să se simtă nedreptăţit. În vreme ce el bate sălile de judecată, autorii masacrului din decembrie 1989 pot sta liniştiţi pe vecie. Parchetul a decis să închidă definitiv dosarul Revoluţiei. A făcut-o acelaşi procuror general Tiberiu Niţu despre care un fost subaltern, generalul Voinea, spunea că în timpul Revoluţiei era înrolat şi trăgea în tot ce mişca pe câmpii revoluţiei. Care va să zică ar fi un conflict de interese, unul dintre făptaşi decizând închiderea cauzei în care era implicat. Venind de la generalul Voinea care, pe atunci, era ocupat să sape groapa cu gura cuplului Ceauşescu, iar mai târziu să bulverseze dosarele Mineriadelor, s-ar putea să nu însemne nimic, cu toate că însuşi procurorul prins la înghesuială declara, pe când dosarul nu fusese închis, că a avut, e drept, armă, dar că a tras în aer. Nu e conflict de interese întrucât aerul nu sângerează. Aşadar probabil că a decis închiderea dosarulului pentru că el personal n-are nimic pe conştiinţă, poate doar nişte zburătoare care s-au întâmplat în zonă. Oricum, de la cel pe care şefa DNA îl acuză de abuz în serviciu, nu ne-am fi aşteptat la altceva decât să abuzeze de servicii. Pe de altă parte, ca o observaţie colaterală, nu se poate să nu vedem cât de bine se încheagă carierele şi biografiile celor care au servit patria cu glonţul pe ţeavă. Ca şi Alexandru Vişinescu, nici Tiberiu Niţu, nici Dan Voinea, şi nici capo di tutti capi, Ion Iliescu, nu au să-şi reproşeze nimic. Sunt vinovaţi, recunosc ei, că şi-au iubit ţara. Cu toţii şi-au atribuit rolul de eroi ai revoluţiei permanente.

Nu e de mirare că armata de pensionari a colonelului Dogaru, mereu gata de mobilizare pentru o pensie mai mare, consideră că a fost indispensabilă istoriei recente, că fără sacrificiile ei nu s-ar fi putut face marele salt înainte din perioada postbelică. E drept că ţara nu ar mai avea acum pe tot corpul amprenta balistică a armelor dacă armata, Securitatea şi Miliţia nu ar fi abuzat-o nonstop. Să nu li se mai reproşeze că nu au făcut războiul şi că n-au fost pe front o zi! Decenii în şir au fost în prima linie a războiului civil intern care a culminat cu asaltul din decembrie 1989, când, după cum se ştie, Armata a fraternizat sângeros cu populaţia. După atâta război, cred camarazii colonelului Dogaru, merită să primească şi ei o felie mai consistentă de pace.

Dar cel mai fericit de decizia Parchetului de a închide dosarul Revoluţiei este Ion Iliescu. El a beneficiat din toate poziţiile de schimbarea de macaz politic. Fostul politruc specialist în ape tulburi a condus ţara trei mandate şi un pic, a păstorit marea reformă a statului care i-a transformat pe securişti, miliţieni şi politruci în repere ale democraţiei şi în artilerie grea a economiei de tranziţie, şi pe criminalii din decembrie 1989 în eroi şi luptători ai Revoluţiei. Astăzi primeşte o pensie de câteva ori mai mare ca a lui Vişinescu, după merit, are indemnizaţie de revoluţionar, drepturi de autor, abonament gratuit pe transportul în comun, acces la cele mai bune servicii de sănătate şi la cărţile de istorie. Se adaugă la toate acestea un apartament în zona roşie rezidenţială şi banii aduşi în casă de jumătatea mai bună a familiei, tovarăşa Nina, care, deşi a luat şi ea lumină de la Răsărit, din capitala sovietelor, unde a făcut şcoala de chimie şi bune maniere, are o pensioară mai mică. June-prim faţă de Vişinescu, Ion Iliescu era un simplu aspirant urcând din greu potecile alunecoase ale ierarhiei de partid când Vişinescu şi ai lui luptau cu duşmanul intern în lagăre şi la Canal. Iliescu mai avea multe serviete de dus, inclusiv pe a lui Ceauşescu până să se apuce să submineze sistemul din interior şi apoi să pună la cale exproprierea revoluţiei în interesul obştesc al haitei de lăcuste care-l urma. Aşa-zisul proces al comunismului l-a umplut de sus şi până jos de scuipaţi retorici, dar după cincizeci de ani de studenţie la Moscova şi plenare de partid, obrazul lui de marmură roşie rezistă tuturor palmelor şi substanţelor corozive ale istoriei care par să-l întinerească. Spre deosebire de Vişinescu, se pregăteşte de nemurire cu fruntea sus, protejat de toate puterile din stat.

Decizia de închidere a dosarului Revoluţiei a fost luată, ironia sorţii, pe când se împlineau douăzeci şi şase de ani de la primul miting de protest anticomunist organizat de partidele istorice şi de câteva asociaţii de revoluţionari dezamăgiţi împotriva deciziei Frontului Salvării Naţionale condus de nepieritorul Iliescu de a participa la alegeri. A fost un miting infiltrat şi dispersat de trupele paramilitare ale noului regim. Unii spun că a fost prima misiune postrevoluţionară a agenţilor reciclaţi ai Securităţii. Patrioţi de profesie, salvau ţara cu pumnul şi bâtele. O salvau de ea însăşi, să nu-şi avorteze eroii muncii socialiste. Au reuşit: aceştia şi urmaşii lor talentaţi şi sârguincioşi ne conduc pe noi culmi de luptă şi progres. Revoluţia din decembrie s-a prescris demult.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG