Linkuri accesibilitate

Sistemele politice de tip prezidențial / semi-prezidențial / parlamentar


Clădirea prezidențială de la Chișinău.

Clădirea prezidențială de la Chișinău.

Pe lângă prerogativele concrete, într-o democrație contează enorm și personalitatea actorilor politici.

Sistemele politice de tip prezidenţial, prin virtutea faptului că pot duce la tendințe autoritare, se întâlnesc, cu excepția Statelor Unite și a Rusiei, în special în țări latino-americane sau africane.

La capătul celălalt al spectrului politic sunt țările în care președintele nu are decât un rol onorific, ceremonial și moral, fără nici cea mai mică atribuție politică, țări precum Grecia, Germania, Italia, Israelul. În Germania preşedintele nu are nici o putere, în schimb şefa Guvernului actual, Angela Merkel poate exercita o reală influenţă şi are atribuţii care în România i-ar reveni preşedintelui.

In sfârșit, la mijlocul spectrului se situează pe lângă sistemul politic parlamentar, cel semi-prezidențial, modelul clasic fiind aici Franța. Modelul francez a fost imitat și adaptat de România.

In democrații fragile, însă, cum sunt mai toate republicile foste sovietice cu excepția țărilor baltice, tradiția autoritară face ca o persoană (în general președintele, dar în cazul lui Putin și al rocadei lui cu Medvedev raportul de forțe era identic chiar și atunci când Medvedev era președinte), o singură persoană concentrează esențialul puterii.

Așa funcționează consensul colectiv. Acolo unde legalitatea este însă respectată, fie și la suprafață, se poate ajunge la mari blocaje și impasuri constituționale între instituții.

Așa se poate întâmpla în sisteme politice prezidențiale, sau semi-prezidențiale, în care președintele și guvernul reprezintă partide politice, sau coaliții, rivale.

România a cunoscut asta foarte bine în ultimii ani ai președintelui conservator Traian Băsescu, aflat într-un conflict permanent cu guvernul condus de Victor Ponta, socialistul.

La fel, în Ucraina președintele de atunci Viktor Iușcenko a fost obligat să-l numească în 2006 prim ministru pe cel mai mare dușman al său, Viktor Ianukovici.

In Franța, s-a întâmplat chiar ca o asemenea coabitare să fie precipitată, grăbită, produsă s-ar putea spune printr-o eroare de apreciere politică a președintelui.

Fostul președinte francez Jacques Chirac, pe vremea când mandatul prezidențial era încă de șapte ani, în 1997 a ținut să dizolve Parlamentul, în contextul unor greve, sperând să obțină o majoritate parlamentară mult mai solidă pentru formațiunea lui conservatoare, în cei cinci ani de mandat ce îi rămâneau.

In loc de asta, în alegerile precipitate, care nu erau deloc necesare, au câștigat socialiștii, ei rămânând la putere cinci ani, cadou politic neașteptat, ducând la o coabitare extrem de dificilă.

Chirac calculase astfel foarte greșit atunci când a decis să folosească prerogativa sa prezidențială de a decide dizolvarea parlamentului.

Chirac încercase să-l imite în asta pe predecesorul său, François Mitterrand, care cu un deceniu inainte, în 1988, făcuse exact același lucru, dizolvase parlamentul pentru a scăpa de guvernul de dreapta care atunci era condus… de el, de Jacques Chirac. Numai că acolo unde Mitterrand reușise, în cazul lui Chirac totul s-a întors împotriva lui și a trebuit să conducă cinci ani cu un guvern ostil și un parlament în permanentă sfâșiere internă.

Așa încât, pe lângă prerogativele reale, concrete, într-o democrație contează enorm și personalitatea actorilor politici.

---------------

La final de mandat, preşedintele Republicii Moldova Nicolae Timofti a devenit un protagonist definitoriu al confruntărilor din ringul politic moldovenesc.

Prin debarcarea cabinetului Streleţ, în toamna anului trecut, majoritatea ad-hoc i-a ridicat mingea la fileu. Chiar dacă dreptul de a desemna o candidatură la funcţia de premier îi aparţine în exclusivitate, cum prevede Constituţia, felul ferm în care preşedintele Timofti a respins candidatura propusă de majoritatea parlamentară confortabilă, cea a lui Vlad Plahotniuc, a fost apreciat de mai mulţi observatori ca un gest ieşit din comun.

Mai cu seamă după o îndelungată sihăstrie politică pe care şi-a impus-o benevol șeful statului.

Profesorul universitar Alexandru Arseni, specializat în drept constituțional, spune că preşedintele Timofti nu face altceva decât să-şi îndeplinească funcţiile stabilite în Constituţie:

„De a reprezenta statul. Numai această istituţie are această atribuţie. A doua – şeful statului este garantul suveranităţii. Reieşind din aceste două funcţii intervine a treia - de a fi mediator între forțele politice şi între ele şi societatea civilă. Dacă ceva nu merge bine în societate el îi cheamă pe toţi la masa rotundă – „oameni buni nu merge bine ceva în societate, eu sunt cel care răspund. Dați soluții. Nu daţi, găsesc eu soluţii.” Din aceste funcţii reiese atribuţiile preşedintelui – că are dreptul să consulte, să numească, să desemneze ş.a.m.d.”.

Chiar şi într-o republică parlamentară preşedintele este o figură centrală, spune Alexandru Arseni, dacă îşi îndeplineşte funcţiile şi atribuţiile. El fiind şi comandantul suprem al forţelor armate, având atribuţii în politică externă, drept la iniţiativă legislativă, dar şi obligaţia de a dizolva parlamentul în anumite condiţii.

Deşi, în ultima vreme, preşedintele Nicolae Timofti a devenit mai rebel decât şi-au imaginat cei mai mulţi dintre membrii Parlamentului, el nu a reuşit, spun unii analişti, să cucerească simpatiile cetăţenilor dornici de stilul autoritar de odinioară al fostului preşedinte comunist Vladimir Voronin. Nicolae Timofti nici nu-şi propune acest lucru ci mai curînd preferă o poziţionare cît mai neutră cu putinţă, pe care a promis-o în debutul mandatului său.

XS
SM
MD
LG