Linkuri accesibilitate

Pe la începutul lui 1990, într-o perioadă în care fiecare zi dobora altă interdicție comunistă, tarabele cu cărți și ziare dădeau Bucureștiului echivalentul unei răcnet neîntrerupt. Pe tabla murdară a tarabelor apăreau și dispăreau fără întrerupere cărți și ziare tipărite repede, pe hîrtie proastă și abia atribuite vreunei edituri. Singurul lucru clar erau titlurile care zbierau de pe prima pagină a ziarului sau de pe coperta cărții tot felul de lucruri nemaivăzute. Într-adevăr nemaivăzute. În special, cărțile recuperau titluri și autori uitați sau interziși vreme de 50 de ani de cenzura regimului comunist. Orice autor și orice lucrare puteau apărea oricum, peste noapte în volume strînse în grabă, fără cea mai mică îngrijire, sau copiate cu mijloace foto rudimentare după ediții originale. Șocul nu înceta să atragă cumpărători pestriți și emoționați care adunau de-a valma, la prețuri neglijabile, vrafuri de tipărituri, cărți și broșuri, de la scrierile politice ale lui Eminescu, la reviste pornografice mizere. În acest șuvoi de cerneală tipografică groasă, literatura și autorii legionari era, la aproape fiecare tarabă, vedeta și atracția prinicpală. Setea de întîlnire cu marfa literară legionară putea fi explicată, în mare măsură, de suprimarea prelungită sub comuniști. Al doilea motiv era - paradoxal! - antireclama propagandei oficiale care înfierase atît de insistent extremismul legionar încît îl înzestrase cu aromele fructului oprit.

Febra a trecut relativ repede. După un sau cel mult doi, cererea a dispărut aproape cu totul și broșurile legionare sau istoriile pro-legionare au început să se adune în vrafuri nevîndute pe tarabe. Tentația și fascinația accesului la texte interzise s-au stins mai repede decît era de bănuit. De atunci încoace, interesul public s-a schimbat cu totul. Apatia provocată de o ofertă nesfârșită, distracțiile de alt gen și chiar o oarecare blazare în fața elementelor de senzațional au cumințit publicul. La mare căutare sînt acum exotismele și escapismul. Tensiunile textelor de agitație și extremism nu mai interesează. Sînt obositoare. Evoluții de acest tip sînt de găsit peste tot în istoria primilor ani fără comunism ai statelor est-europene. Chiar și state vest-europene au depășit pudorile sau restricțiile editoriale și, în limitele largi permise de lege, au reprodus autori și lucrări cu o reputație și un palmares sinistru. Rămîne, desigur, cazul german. Ca de obicei și din motive întemeiate, trecutul german și recuperarea lui în conștiința publică sînt o problemă aparte.

Recent, tema a reapărut spectaculos. După o absență de exact 70 de ani, publicul german are la dispoziție un volum dinamită - întruparea interdicției supreme. Nici mai mult nici mai puțin decît Mein Kampf, cartea în care Adolf Hitler și-a adunat ideile, amintirile și proiectele. În ultimii 70 de ani, cartea n-a mai fost publicată. Deținătorul drepturilor legale, landul Bavaria, a refuzat să o facă, firește sub presiunea implicațiilor morale pe care o astfel de decizie le implică. După 70 de ani, drepturile legale deținute de Bavaria au încetat și publicarea cărții nu mai poate fi blocată. Deloc surprinzător, imediat după dispariția obstacolelor legale, cartea a fost retipărită și trimisă pe piață. Nu chiar în orice condiții, după cum vom vedea. Însă dispariția interdicției nu a pus capăt dezbaterii: e sau nu e acceptabilă republicarea unei cărți născute de mintea care a provocat cea mai mare catastrofă umană cunoscută de Europa de Vest?

XS
SM
MD
LG