Linkuri accesibilitate

Portret al lui Lenin schițat de Nikolai Ivanovici Buharin

Portret al lui Lenin schițat de Nikolai Ivanovici Buharin

În scurta caracterizare a lui Nikolai Buharin din „Scrisoarea către Congres”, Lenin îl numea un strălucit teoretician al partidului, după care, parcă spre a atenua generozitatea complimentului, adăuga că Buharin n-a înțeles niciodată „esența dialecticii”. Ținând seama de pasiunea ultimului Lenin pentru Hegel și dialectică, putem gândi că era o critică extrem de serioasă. Deși, pe de altă parte, niciunul dintre magnați, cu excepția lui Troțki, nu se putea măsura cu Lenin din punct de vedere doctrinar. În mod cert, nu Iosif Djugașvili, care era legat de Buharin printr-o intensă prietenie. Ambii și-au numit fetele Svetlana și există poze cu Svetlana Buharina și Svetlana Stalina (dupa 1956, Alliluieva) petrecându-și vacanțele împreună. Lenin nu se înșela: citind în închisoare „manualul popular de sociologie marxistă” scris de Buharin, Antonio Gramsci, adică fostul student al lui Benedetto Croce, marele filosof hegelian italian, supunea volumul unei critici devastatoare. Pentru Gramsci, Buharin era ostatecul unui pozitivism factualist, al unui scientism empirist incapabil să perceapă rolul subiectivității în istoria umană. Era însă vorba în critica lui Gramsci de accente teoretice și nicidecum de crime politice.

Fără sprijinul lui Buharin și al amicilor săi Alexei Rîkov și Mihail Tomski, membri ai Biroului Politic și demnitari de prim rang, Stalin nu ar fi putut să învingă Opoziția Unificată de după 1925. Ultra-stângismului lui Troțki, Zinoviev și Kamenev, echipa Stalin, Molotov, Buharin, etc. i-a opus un pseudo-centrism menit să magnetizeze masa membrilor de partid. În 1927, Buharin realiza că pentru Koba ideologia și puterea erau sinonime și că secretarul general folosea teoria ca pretext pentru a-și atinge cele mai abjecte scopuri. Ruptura dintre Stalin și Buharin avea să se petreacă în 1928 în jurul chestiunii colectivizării, când Koba a preluat programul troțkist al atacului împotriva țărănimii. Buharin a protestat, dar fără succes. Stalin decisese că venise momentul revoluției de la vârf. 1929 avea să fie „anul marii cotituri”, al unei catastrofe sociale fără precedent.

Josif Stalin, Alexei Rîkov (executat în 1938), Grigori Zinoviev (împușcat în 1936) și Nikolai Buharin (executat 1938)

Josif Stalin, Alexei Rîkov (executat în 1938), Grigori Zinoviev (împușcat în 1936) și Nikolai Buharin (executat 1938)

Opoziția lui Buharin în raport cu radicalizarea extremă susținută de grupul lui Stalin (Viacelsav Molotov, Lazar Kaganovici, Sergo Ordjonikidze, Kliment Voroșilov, Anastas Mikoian, Gheorghi Malenkov, Serghei Kirov, Valerian Kuibîșev, Nikolai Ejov și șeful OGPU, Henrih Iagoda) era consecința nemijlocită a opțiunii sale pentru o strategie evolutivă, incrementală, așadar nu una a salturilor mortale și a violenței ridicată la rang de normă politică absolută. Încă din 1925, Buharin intrase într-un acerb conflict politic și teoretic cu vechiul său prieten Evgheni Preobrajenski care susținea „legea acumulării primitive socialiste”. Cei doi scriseseră împreună „ABC-ul comunismului”, se despărțeau acum pe tema ritmului industrializării și a relațiilor dintre proletariat și țărănime în perioada de tranziție. După 1930, Buharin renunță la pozițiile sale anterioare și își retractează pozițiile admițând corectitudinea liniei lui Stalin. I se oferă o serie de poziții administrative și științifice pe linia Institutului de Istorie a Științei și Tehnologiei. Capitularea politică se soldează cu o parțială revenire în 1934, când Stalin îi permite lui Buharin să ia cuvântul la Congresul al XVII-lea al PC(b) al URSS. Face parte din comisia de redactare a noii Constituții a URSS și este redactor-șef al organului guvernamental Izvestia. În primăvara anului 1936, Buharin pleacă la Paris pentru a negocia cu liderii Internaționalei Socialiste achiziționarea de către URSS a arhivei Marx-Engels, evacuată, după 1933, din Germania nazistă. Cu acel prilej, s-a întâlnit cu două vechi cunoștințe, menșevicii Fiodor Dan și Boris Nikolaievski, cumnatul apropiatului său camarad politic, urmașul lui Lenin ca președinte al Sovnarkom (Consiliul Comisarilor Poporului), Alexei Rîkov. După toate datele, Buharin s-a confesat acestor veterani socialiști și le-a vorbit despre atmosfera de teroare instituită de Stalin, îndeosebi după suspecta asasinare a lui Serghei Kirov pe 1 decembrie 1934 la Leningrad. Nu contează cât de dure erau criticile lui Buharin, pentru Stalin era suficient că omul pe care îl acceptase din nou în Comitetul Central stabilise punți de comunicare cu vechii inamici ai bolșevismului. Obsedat de conspirații, urzind el însuși complot după complot, Koba nu avea cum să creadă în inocența lui „Buharcik”. Spre a relua una adagio al epocii, inamicul putea fi subiectiv nevinovat, obiectiv servea însă intereselor contrarevoluției și prin urmare trebuia anihilat. Mega-procesul din martie 1938 i-a oferit lui Buharin o ultimă șansă de a-și afirma crezul hegeliano-marxist.

Sfidându-l pe inchizitorul Vîșinski, Buharin a făcut apel la faimoasa teză hegeliană privind viclenia rațiunii și a afirmat apodictic, pe urmele lui Schiller și Hegel, că „Istoria universală este tribunalul suprem”. Pentru ca Istoria să-și atingă scopul, scrisese Hegel în „Prelegerile de filosofia istoriei”, Alexandru trebuia să moară de friguri, Iisus trebuia să moară pe cruce și Napoleon în exil pe Insula Sfânta Elena. Reamintindu-și poate aceste rânduri, Buharin se va fi gândit că pentru atingerea marelui scop al escatologiei revoluționare bolșevice era firesc ca el, Nikolai Ivanovici, să fie împușcat ca un câine turbat. Înainte de despărțire, Buharin i-a dictat mult mai tinerei sale soții și mamă a băiatului abia născut, Ana Larina, o scrisoare către viitoarea generație de lideri ai partidului. Larina a învățat pe dinafară textul, manuscrisul a fost ars. Peste ani, Mihail Gorbaciov, îndemnat de Aleksandr Iakovlev va decide reabilitarea postumă a celui care a crezut până în ultima clipă că în steagul cel roșu al revoluției atotbiruitoare se găsește și o picătură din sângele său.

Este, cred, instructiv să citez în încheiere cuvintele apostatului marxolog Bertram Wolfe, unul dintre cei mai pătrunzători interpreți ai destinului leninismului: „Teoretic, Buharin era un marxist, dar, ceea ce era insolit printre marxiștii secolului XX, era un gânditor independent și nu un simplu reproducător al clișeelor marxiste. Credea cu pasiune în binecuvântata utopie menită să succeadă prăbușirii ordinii existente, dar în același timp a scris studii originale despre această ordine, despre capitalul financiar, despre monopolism, despre continua existență a pieței alături de trusturile gigantice. A devenit instantaneu leninist la prima lor întâlnire, dar nu un papagal leninist. A continuat să gândească și să argumenteze pe cont propriu și în chestiuni importante nu numai că l-a urmat pe Lenin, dar i-a și fost mentor. Știa că utopia la care visa nu se va putea naște prin respingere totală și negare a întregii ordini existente. A găsit elemente în această ordine... pe care proletariatul ar trebui să le utilizeze și din care ar trebui să învețe.” (p. 471) Nu fără melancolie, Wolfe amintește dragostea lui Buharin pentru animale. În jurul său, la Kremlin, se găseau arici, șerpi de grădină, un șoim vătămat, o vulpe și alte creaturi bizare. În ale ei „Douăzeci de scrisori către un prieten”, fiica lui Stalin, Svetlana Alliluieva scria: „Peste ani, mult după moartea sa, vulpea lui Buharin încă mai dădea târcoale prin Kremlin, care era părăsit și dezolant la acea vreme, jucându-se de-a v-ați ascunselea în Grădina Tainițki” (p. 473).

XS
SM
MD
LG