Am mai scris despre ce este „Charlie Hebdo” în cultura franceză, mai ales acum, în perspectiva comemorării a un an de la atentatele din ianuarie 2015.
Cea mai cunoscută caricatură, cea de după masacrul din 7 ianuarie 2015:
Cea mai mare eroare morală, culturală, strategică, socială etc. ar fi fost ca „Charlie Hebdo” să închidă după atentate, arătându-le asasinilor că pot câștiga în felul acesta. Așa, lucrând sub șoc, cu cei mai buni dintre ei deja îngropați, punându-l pe Mahomed care plânge pe copertă și anunțând că iartă, au dat o teribilă lovitură morală fanaticilor și asasinilor. „Dumnezeu ucide - Charlie iartă”.
Franța nu are, ca Grecia sau Anglia, o lege care pedepsește simbolic blasfemia. Religia e o problemă individuală, ca și homosexualitatea sau vegetarianismul.
După atentatele din Paris din 13 noiembrie 2015, „Charlie Hebdo” a avut de altfel următoarea copertă:
Totuși, după atentatele din ianuarie 2015 care au făcut 12 morți în redacție, redactorul-șef de la „Charlie Hebdo”, Riss, a anunțat că va înceta să mai publice caricaturi cu Mahomed, precum aceasta, a asasinatului Wolinski:
„Sub iașmac, bărbosul !…”
Gestul a produs o mare confuzie: aceiași oameni care acuzau „Charlie” de provocare inutilă au venit acum, abia ascunzându-și satisfacția, cu acuzația de lașitate.
In primul rând nu e nimic nou aici, în a renunța a-l mai desena direct pe Mahomed, Riss o mai spusese acum vreo câteva luni, însă sensul hotărârii lor e cu totul altul decât cel imaginat de cei care se bucură de ceea ce văd ca o capitulare a unor oameni care au trăit și creat întotdeauna potrivit principiilor lor și fără să facă vreo concesie. Decizia nu are nici o legătură cu vreo presupusă frică: Riss amintește prin asta că revista nu caută să-l deseneze pe Mahomed doar pentru a provoca, ci că desenele de până acum erau publicate întotdeauna intr-un context anume.
Ei continuă cu desene precum acesta, de pildă:
Ironia vizavi de religie este mult mai mare într-un asemenea dispozitiv decât într-un simplu desen al lui Mahomed cu nas de clown.
Sau cu aceasta:
Totuși, se obiectează, cei de la „Charlie Hebdo” sunt rasiști și intoleranți și au insultat în trecut gratuit, precum celebra copertă cu:
Ei bine, trebuie precizat că:
1. Este vorba de un desen politic, care analizează situația din Egipt, unde islamiștii sînt persecutați de regimul militar. „Charlie” nu rîde acolo de Islam, ci pune în scenă jihadiștii fanatici, cei care taie capete, se aruncă în aer și împușcă în cap fetițe ce merg la școală Orice musulman trebuie să fie împotriva lor, ba chiar toți imamii respectabili și majoritatea musulmanilor au să spună că aceia trădează Islamul și sînt un cancer ce trebuie exterminat. Islamul normal, mainstream, e împotriva jihadiștilor din Siria-Irak. In Egipt sînt persecutați și omorîți, pe același motiv: ei nu reprezintă Islamul.
2. „C’est de la merde” este, ca și „oh, shit” în engleză, o interjecție. O folosești atunci când, de exemplu, vrei să tai pâine cu un cuțit bont, de proastă calitate, te uiți la el și spui: „ce couteau, c’est de la merde”…/„Ce cuțit de rahat”… sau: „ce rahat de cuțit”.
3. In cazul de față, nu Coranul e ridiculizat, ci credința stupidă a fundamentalistului, credința lui magică, irațională că acea carte îl va salva de toate… Aici, cum o spune legenda în colțul din stânga sus, e vorba de masacrul unor islamiști de către armata egipteană. „Tuerie en Egypte” = „Masacru în Egipt”.
4. Fundamentalistul din desen descoperă că gloanțele trec prin Coran, care într-o asemenea situație nu-i servește la nimic: „c’est de la merde”… Nu e o vestă anti-gloanțe din kevlar.
5. De altfel, scrie acolo mare, încadrat în galben: „Ça n’arrête pas les balles” = „NU OPREȘTE GLOANȚELE”. Gloanțele armatei…
6. Desenul rezumă așadar perfect situația politică din Egipt, unde armata masacrează islamiștii neînarmați, care descoperă, în fanatismul lor naiv, că Coranul nu-i protejează de gloanțe.
Se obiectează atunci că au existat desene extrem de insultătoare și pentru creștini, precum cel cu Treimea creștină reprezentată într-un act(homo)sexual.
Ca orice alt desen din „Charlie”, el nu poate fi înțeles decât într-un context fertil franțuzesc, de libertate de idei, ciocniri în piața publică și revoluții spectaculoase.
Orice am face, nu poți lua aura de dezmăț estetic și umor deșucheat de pe Franța. Francezii ni i-au dat pe Rabelais și Villon, Marchizul de Sade, La Révolution, codul de legi după care ne ghidăm mai toți în Europa, cel al lui Napoleon; Voltaire; apoi tot ce este literatură erotică și pornografie fină, simbolismul, suprarealismul, structuralismul, le Nouveau Roman și mai 1968.
Noul Val în cinema, Godard și Chris Marker… Sartre și Camus și tot ce e dezbatere despre libertate și limitele individului. E o cultură care nu poate fi înțeleasă fără un cod minim, istoric și cultural al libertății. Americanii sau englezii nu pot asta… Doar un european absolut cum a fost Pasolini putea. Si, desigur, alții și alții… Noi ar trebui să putem. Nu poți însă reduce Franța, exuberanța absolută, cea care a transmis Europei libertatea, care a avut Enciclopedia și pe Voltaire, nu o poți reduce la canoanele Muntelui Athos și ale lui Mullah Omar.
Așadar, caricatura asta cu Trinitatea… contextul era cel al căsătoriilor gay. Aici, in mod surprinzător, Franța republicană s-a regăsit deodată mai conservatoare decât regatele vecine: Belgia, Olanda, Luxembourg. Au avut loc manifestații uriașe organizate de dreapta conservatoare și de Frontul Național al lui Le Pen, luări de poziții publice, principalul partid de opoziție, UMP, Uniunea pentru o Mișcare Populară, partidul fostului președinte Nicolas Sarkozy, cerînd chiar un referendum național – care a fost respins în cele din urmă de Parlament.
Legalizarea căsătoriilor între homosexuali fusese una din promisiunile de campanie ale lui François Hollande, când liderul socialist căuta să se poziționeze cât mai progresist și de stânga vizavi de un Sarkozy care în acel moment încerca să racoleze vocile dreptei celei mai conservatoare.
In Franța, care se dovedește astfel mult mai conservatoare decît țările vecine, dezbaterea actuală o amintește pe cea din anii 1970, din momentul legalizării avortului.
Mulți, precum cel de la „Charlie Hebdo”, au găsit straniu și regretabil că Franța republicană și laică să se arate mai conservatoare decât regatele vecine ale Belgiei și Olandei, de pildă, unde mariajul gay a devenit legal deja în urmă cu un deceniu. Sau Luxembourgul, care are un prim ministru homosexual declarat, cum a avut și Belgia. Mai mult, în Belgia legea autorizează orice cuplu de homosexuali, chiar străini, să se căsătorească local, cu condiția ca unul din ei să fi locuit cel puțin trei luni pe teritoriul belgian.
Belgia, care a avut un prim-ministru homosexual declarat, Elio Di Rupo (pe deasupra italian), a banalizat atât de mult căsătoria homosexuală, încât pînã și rata divorțurilor între homosexuali se apropie de cea a cuplurilor hetero, depasind 20% din căsătorii. Franța însă nu.
Tot Olanda și Belgia sînt, de altfel, primele țări care au legalizat eutanasia voluntară, totul decurgând dintr-o lungă istorie a toleranței Țărilor de Jos. Franța însă nu.
Așa încât, atunci când Monseniorul catolic francez André Vingt-Trois (așa îl cheamă, da: Vingt-Trois = 23… André Vingt-Trois – Andrei 23) a spus că mariajul homosexual ar distruge „fundamentul societății” și că nu poți avea doi tați, „Charlie Hebdo” a publicat această caricatură, unde se joacă pe ambiguitatea termenului fundament/les fondements ale societății, dar și pe numerologie: 3 – 23, Treimea și Monseniorul 23 / Vingt-Trois, care, cum spune textul, are nu doi – ci chiar trei tătici: Il a trois papas – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.
Acum, Sfântul Duh, cum se știe, nu a fost niciodată definit în teologia creștină. Natura Trinității e absconsă până și Patriarhului. Ce este Sfîntul Duh, cel reprezentat uneori de masoni ca un ochi într-un triunghi (iar alteori ca un porumbel)?
Nu e de mirare că pentru ne-creștini treimea e compusă din Dumnezeu Tatăl – Isus și Maria… Pentru că nimeni, dar absolut nimeni, nu a știut vreodată să definească Sfântul Duh… Așa că Charlie s-a mărginit la reprezentarea tradițională a unui echer.
„Charlie Hebdo”, caricaturi și caricaturiști
În concluzie, Charlie e laic, ateu, ca și Franța oficială, ca și cultura libertății în Europa de la Rabelais până in zilele noastre, trecând prin Revoluția franceză. Charlie rîde de toate fanatismele, nu de credința simplă.
PS: Isus e făcut expres, în desen, să semene un pic cu Cicciolina… Să nu uităm că Cicciolina a fost o foarte activă deputată in Parlamentul Italiei, din partea Partidului Radical. Democrația trece mai degrabă pe aici decât prin Agapia.
