Linkuri accesibilitate

Un volum semnat de Laura Gheorghiu despre germanii din România.

În ultimii ani s-au publicat numeroase studii despre minoritatea germană din România. Cu siguranţă, mai multe decît înainte de 1990 cînd, din punct de veder numeric, această comunitate etnică a mai constituit un factor demografic esenţial în contextul multicultural românesc. În mod paradoxal, odată cu scăderea numărului gemanilor a crescut numărul volumelor în care, pur şi simplu, se deformează istoria convieţuirii, celebrînd o eternă armonie şi idilă interetnică, lipsită de tensiuni şi pete negre.

Preluînd, fără o examinare critică, o serie de afirmaţii din lucrări apărute, după 1949, în Apus, istoriografia postcomunistă s-a transformat, pe alocuri, într-o simplă cutie de rezonanţă a unor teze, tributare unui accentuat subiectivism şi unor perspective vehiculate în perioada războiului rece.

Un studiu apărut recent sub semnătura Laurei Gheorghiu, intitulat „Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945 şi 1967”, este o încercare, parţial reuşită, de a depăşi această abordare unidimensională.

Laura Gheorghiu, Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945 şi 1967, Editura Tritonic, Bucureşti, 2015, 597 pp.

Laura Gheorghiu, Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945 şi 1967, Editura Tritonic, Bucureşti, 2015, 597 pp.

În cele 15 capitole ale cărţii, autoarea se concentrează asupra fenomenului emigraţiei care, în ultimă instanţă, a dus, practic, la dispariţia comunităţii germane din România, idee exprimată şi în titlul lucrării. Meritul inedit al acestei lucrări constă în faptul că Laura Gheorghiu a cercetat cu acribie fondurile din arhiva Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti care conţin informaţii relevante privind relaţiile României cu cele două state germane, RFG şi RDG. Aceste documente (dar şi altele, ca de pildă cele din arhiva CNSAS) sînt prezentate din perspectiva tematicii centrale, propuse, şi anume: schiţarea exodului şi reliefarea unor particularităţi ale acestui proces care s-a soldat cu plecarea definitivă a germanilor din România şi (potrivit recensămîntului din 2002) rămînărea în ţară a circa 60.000 de persoane. (La recensămîntul din 2011, numai 27.019 mai menţionau limba germană ca limba lor maternă. În 1989, numărul germanilor era de 250.000. Faţă de peste 700.000 de germani în perioada interbelică, după război se înregistrează o scădere constantă: în 1948: 343.913 persoane, în 1956, 384.708, în 1977, 359.109).

Documentele dezvăluie că în relaţiile complicate postbelice, româno-vest- şi est-germane, problema reunificării familiilor a ocupat un loc central. Cele două state germane aveau interese diferite în ceea ce priveşte facilitarea plecării din România a unor germani şi stabilirea lor în RFG sau RDG. De la bun început, partea română a încercat să îngreuneze plecările. Deja în anii 1950, dar mai ales după 1972 Bucureştiul a încercat să profite de dorinţa de emigrare, încasînd prin intermediari sume considerabile pentru fiecare persoană stabilită în RFG. Se estimează, că sumele încasate ar fi depăşit 1,4 miliarde de mărci vest-germane.

Laura Gheorghiu menţionează şi cîteva motive care au determinat acest exod, amintind de cîteva experienţe traumatizante ca deportarea din 1945 a etnicilor germani (femei între 18 şi 35 de ani şi bărbaţi în 17 şi 45 de ani) la munca de reconstrucţie în URSS, reforma agrară (care, totuşi, nu a fost concepută ca o măsură strict anti-germană, precum s-ar putea deduce din anumite pasaje ale cărţii), deposedări sistematice, abuzuri sau dislocările în Bărăgan (de care au fost afectate 40.320 de persoane, indiferent de apartenenţa lor etnică).

În descrierea unor instituţii minoritare, ca Biserica Evanghelică din Tansilvania sau Grupul Etnic German, autoarea preia, deseori, aprecierile unor istorici şi publicişti apropiaţi sau integraţi în aşa-numitele Organizaţii ale Izgoniţilor Germani din Răsăritul Europei (Vertriebenenverbände). Astfel, ea trece cu uşurinţă peste faptul că atitudinea Bisericii Evanghelice faţă de „fenomenul emigraţionist” se identifica cu cea a regimului. Grupul Etnic German apare ca un simplu administrator al intereselor comunităţii, fără a se arăta rolul Partidului Naţional-Socialist ca factor politic şi ideologic decisiv în perioada 1940-1944. Mai mult, se subapreciază rolul episcopului evanghelic, antinazist, Viktor Glondys, prezentat ca o persoană care s-ar fi lăsat instrumentalizat de către comunişti (fără a consulta măcar jurnalul episcopului Glondys, apărut în 1997).

Chiar dacă multe aprecieri sînt preluate din scrierile apropiate „organizaţiei izgoniţilor”, cartea Laurei Gheorghiu este o încercare reuşită de a prezenta o latură a „dispariţiei” unei comunităţi din perspectiva inedită a relaţiilor între statul român şi cele două Germanii.

XS
SM
MD
LG