Linkuri accesibilitate

Scena politică şi socială a dat sentimentul în 2015 că aparţine unui teatru de provincie unde nu se schimbă nimic cu anii doar, când şi când, partitura şi dirijorul.

Sărbătorile nu au fost întrerupte nici de zgomotul de fond al rocadelor de pe tabla de şah a politicii, nici de clopoţeii cătuşelor şi, cu atât mai puţin, de sorcovele nemulţumiţilor ieşiţi în stradă. Chiar dacă mâncaţi de criză şi austeritate, românii au sărbătorit ca petrecăreţii din Dubai, declanşând artificiile şi petrecând alături de torţa hotelului incendiat în ajun de An Nou.

Ca într-o matrioşkă teatrală, multe dintre farsele şi dramele din ultimul timp s-au conţinut una-ntr-alta, preluându-şi actorii, uneori subiectele, ba chiar şi decorurile şi replicile. Poate de aceea scena politică şi socială a dat sentimentul în 2015 că aparţine unui teatru de provincie unde nu se schimbă nimic cu anii doar, când şi când, partitura şi dirijorul. O piesă petrecută mai ales printre oglinzile prăfuite din culise în care toţi arată ca propriile stafii.

Guvernul şi-a terminat anul cu alte mari răzgândeli. Pare să fie o boală genetică întrucât şi părintele natural al guvernului, preşedintele Iohannis s-a dovedit expert în răzgândeli. S-au vărsat multe vorbe pe marginea procentelor cu care ar trebui să scadă (dacă trebuie să scadă) taxa pe valoare adăugată. S-a spus că nu există bani pentru a finanţa diverse majorări salariale, marota electorală şi suicidară a PSD-ului, vehement respinsă, la început, de preşedinte şi de umbrele lui guvernamentale. Însă algebra cu multe necunoscute a politicii a bătut aritmetica conţopiştilor de la guvern. PNL, asociat, în mintea multora, cu actualul guvern, nu-şi putea permite riscuri majore, iar mâna lui Dacian Cioloş a început să tremure în timpul operaţiei de amputare a bugetului. A trebuit să dea înapoi până face rost de un anestezic mai eficient.

În ciuda festivismului reformist şi a austerităţii declamative, PSD a înregistrat un succes major. Cu toate că, pe hârtie, a pierdut pe toate fronturile, sunt înfrângeri care-l întăresc. Programul electoral PSD este scris, practic, de adversarii politici, înlăturarea de la guvernare fiind un alibi perfect pentru crimele economice perfecte din timpul guvernării Ponta şi, mai ales, de după aceea. Căci, în ciuda creşterii economice, populaţia activă continuă să emigreze. Deficitul pe anul 2015 s-a ridicat la aproximativ şapte miliarde de euro, deşi nu sunt semne de investiţii şi suntem singura ţară care încheie anul 2015 cu mai puţini kilometri de autostradă din cei avuţi la începutul lui. De asemenea, la bugetul asigurărilor sociale, deficitul va trece şi el de patru miliarde de euro, efect al forţelor centrifuge din politică asupra omului obişnuit şi disperat. Sunt fenomene care macină angrenajele economiei, stimulând deopotrivă apetitul politicienilor gata oricând să amestece triumfuri sau înfrângeri în pelteaua servită în campania electorală. Pentru mulţi, politica înseamnă capacitatea de a folosi mecanica şi dinamica psihologiei oamenilor, proiectându-le către adversarii politici resentimentele şi furia, teama de schimbare şi insecuritatea.

Preşedintele Iohannis a promulgat, după bătăi comice cu frişca bugetară, Codul Fiscal. De fapt, o capitulare care consfinţeşte parţial politicile fiscale ale PSD-ului. A fost un pas înapoi, cum înapoi a dat guvernul şi în problema salariului minim şi a pensiilor speciale, după ce colonelul Dogaru şi-a scos soldăţeii de plumb să protesteze împotriva tuturor, conform agendei sale mereu încărcate de balast politic. Frustrat că trebuie să accepte în genunchi diverse capricii, cele mai multe venite dinspre politicieni care nu pot rata nicicând majorarea propriilor cheltuieli, Dacian Cioloş a contestat la Curtea Constituţională legea pensiilor speciale. Doar că, temându-se că ar putea fi măturat de vreo moţiune de cenzură pentru că, de! e guvern de tehnocraţi, nu a contestat pensia pentru dinozaurii parlamentari, ci sora ei mai mică, pensia pentru aleşii locali care-i fericea pe şefii consiliilor, pe primari şi pe adjuncţii acestora. Reclamaţia vorbeşte despre „încălcarea mai multor articole din Constituţie, referitoare la instituirea unui regim special de privilegii pentru anumiţi aleşi locali, acordarea retroactivă a drepturilor speciale şi neasigurararea finanţării pentru indemnizaţiile nou create”. O contestaţie în care recunoaştem crâmpeie din argumentele primei respingeri prezidenţiale a legii pensiilor speciale pentru parlamentari, o contestaţie conţinând aşadar în mic toate argumentele servite până acum împotriva cheltuielilor bugetare, reducerii TVA-ului sau majorării salariului minim, acceptate cu toate până la urmă. Este doar un gest compensator de furie, făcut în spaţiu închis şi protejat, prin care guvernul îşi descarcă nervii că nu a putut să conteste legea referitoare la pensiile speciale ale parlamentarilor promulgată zilele trecute de preşedinte, nici Codul Fiscal şi nici legea bugetului. Premierul, politicos, a stat mereu un pas în urma preşedintelui care, în loc să-i deschidă uşile, i le-a trântit în faţă când se aştepta mai puţin.

Astfel că grija cea mare a lui Dacian Cioloş a fost, în ultimele zile, să nu se transforme din aghiotant prezidenţial, în principala ţintă a farselor politice. Deja multe dintre deciziile scurtei perioade de când s-a instalat la putere au fost luate peste capul lui şi nu şi-a putut ascunde câteva momente de stupefacţie. Pare încă să creadă că este rezultatul marilor proteste sociale determinate de tragedia de la Clubul Colectiv şi că, deşi este folosit ca o proteză provizorie, până la alegerea unui guvern politic, ţara aşteaptă de la el soluţii miraculoase care să vindece, în lunile rămase de guvernare, boli incurabile şi desfigurante. Pentru că guvernul său este o emanaţie a revoluţiei rockului. Pentru că reprezintă sinteza voinţei populare şi, de aceea, opinia publică trebuie să i se alăture şi să-l susţină. Este o infatuare naivă, a unui guvern privilegiat de un mandat politic şi, mai ales, economic preexistent şi dictat de sus, un guvern creat cumva la întâmplare, conform unor criterii de integritate care nu au avut în vedere neapărat excelenţa profesională, ci evitarea, cel puţin la vedere, a angajamentului politic.

Singurul şi cel mai vulnerabil din acest punct de vedere este vicepremierul Vasile Dâncu, fost cândva aghiotant cu propaganda al lui Adrian Năstase. Prezenţa lui este exemplul unei tipice gândiri politice laterale. Guvernul a fost impus, în principal, de PNL cu ajutorul neprecupeţit al preşedintelui Iohannis, iar aceştia speră că, deşi nu are miros politic, echipa lui Dacian Cioloş să le inspire votanţilor cumva o legătură criptotehnocrată cu PSD-ul şi, pe de altă parte, să le dea frisoane oamenilor lui Dragnea punând în primul rând al trupelor de asalt un fost tovarăş de drum.

Guvernul Ponta a fost forţat să dispară tocmai pentru că PNL nu dorea ca alegerile (anticipate sau nu) să aducă armata de zombie a lui Liviu Dragnea în cabinele de vot. De prea multe ori în România folclorică mitul că nu contează cine votează, contează cine numără voturile s-a dovedit adevărat. E drept că, de multe ori, nu au numărat politicienii, ci mâna invizibilă din spatele cortinei şi nu după alegeri, ci mult înainte. În această viziune, jocurile au fost cumva făcute. Astfel că strategia desemnării unui guvern tehnocrat constrâns să se joace cu jucăriile predecesorilor nu a făcut aparent decât să mute ghionţii şi piedicile de pe holurile guvernului în culisele politice. Aparent, pentru că indiferent de manevrele guvernului Cioloş, PSD marchează puncte importante şi mai are încă posibilitatea multor combinaţii cu care să marcheze în anul electoral 2016, chiar dacă teoretic nu mai e la putere şi a avut atâtea probleme că şi-a pierdut capul politic. Poate că, în mod paradoxal, tocmai această aparentă înfrângere îi va sluji pentru a-şi aroga meritele şi a pune greşelile în cârca tehnocraţilor prezidenţiali.

Toţi ţin la aparenţe şi la propria imagine. Nu pierd un microfon în care să nu-şi descrie rinocerita în culori pastel, să nu-şi idealizeze poftele şi să nu-şi îmbie publicul în capcana aurită a unui nou mandat. Anul 2016 va fi, după primele aparenţe, o cursă între narcisişti. Vor fi nevoiţi, deocamdată, să se descurce cu toţii în labirintul de oglinzi al unei guvernări fără culoare politică. Apolitismul acestei guvernări îi permite să ia de la fiecare cât mai mult invocând fatalitatea oarbă şi timpul scurt până la alegeri. Construcţia pestriţă a început să le semene tuturor. O capcană argintată. Unii riscă să se piardă în propriile reflexii. Alţii să-şi spargă capetele în oglindă. Dar mulţi ştiu că este o cursă contra cronometru, pentru că în labirint aşteaptă Minotaurul să-i înghită Jilava.

XS
SM
MD
LG