Linkuri accesibilitate

Prima mea reacție la filmul despre Hannah Arendt în regia Margarethei von Trotta, cu Barbara Sukowa în rolul principal, este că, în pofida imenselor dificultăți de a traduce drama ideilor în limbaj cinematografic, regizoarea a reușit acest lucru. Filmul captează mizele marilor polemici în care a fost prinsă Hannah Arendt, felul în care vedea ea gândirea (das Denken) drept substanță a identității umane. Gândirea, pentru Arendt, nu poate fi separată de judecata morală, acea capacitate și acea obligație care, vorba lui Mihail Sebastian, ne ridică cu un cap mai sus de zoologie.

Scenariul este fidel, în mare măsură, realității, cu pasaje întregi din prelegerile și corespondența Hannei (cu Mary McCarthy, cu Heinrich Blucher, cu Karl Jaspers, cu Kurt Blumenfeld, prietenul drag de care o lega sionismul din tinerețe). Suntem martorii modului în care s-a ajuns la un adevărat linșaj simbolic pentru că gânditoarea a spart anumite tabuuri și a îndrăznit „să spele rufele murdare” în public. Nu e vorba aici de criticile legitime și oneste, ci de faptul că au existat voci influente care au acuzat-o de ură de sine, de renegare, de aversiune pentru statul Israel, etc. A ajuns să fie etichetată drept „inamică a statului Israel".

Chiar colegi ai ei s-au pretat la ceea ce scheamă „character assassination”. I s-a negat acestei femei (accentuez cuvântul femeie) dreptul de a-și susține public propriile opinii. Ba chiar și dreptul de a le avea. Scena când este chemată de cei trei universitari de la New School for Social Research care o admonestează pentru ceea ce a scris poate intra în orice antologie a machismului impertinent.

Asistăm la scene memorabile, de mare intensitate ideatică, despre intelligentsia din New York (acei „New York intellectuals” despre care am avut prilejul să mai scriu pe larg și nu o singură dată), în special junii genialoizi care se situează pe piedestalul adevărurilor definitive, gen Norman Podhoretz, strălucit critic literar, aflat pe atunci în plină ascensiune, protejatul lui Lionel Trilling și proaspăt numit editorul lunarului „Commentary”). În cartea sa „Ex-Friends”, Podhoretz povestește despre prietenia cu Hannah Arendt și amarul ei final.

Lipsește din păcate, și ar fi trebuit să fie acolo, faptul că, pentru Hannah Arendt, Răul radical s-a întruchipat deopotrivă în Auschwitz și în Gulag (nu s-a referit expressis verbis la Gulag utilizând acest acronim, dar a scris pe larg despre rolul ideologiei în exterminismul stalinist). De altfel, când „New Yorker” a decis să o trimită drept corespondent la procesul de la Ierusalim, motivul a fost, între altele, că Hannah Arendt scrisese marea carte despre catastrofele secolului XX, „Originile totalitarismului”. Fostul meu doctorand, Benli Schechter, a scris o superbă teză despre modul cum s-a dezvoltat discuția pe tema totalitarismului, grație Hannei Arendt, în paginile legendarei „Partisan Review”. Tot acolo a publicat Mary McCarthy un pamflet antologic împotriva detractorilor Hannei după apariția cărții „Eichmann la Ierusalim”.

Esențial în perspectivă arendtiană este accentul pe fenomenul unic al anesteziei morale, al extincției diferenței dintre Bine și Rău. Omul birocratic îndeplinește ordinele ca un automat. Absența gândirii, ceea ce Arendt numește thoughlessness, este motivul pentru care Răul radical se convertește în Rău banal. Făptuitorul său nu-și pune probleme etice pentru că este complet înstrăinat de tărâmul eticii. Dar nu o face doar dintr-un orb instinct al disciplinei, ci și pentru că împărtășește ideologia totalitară. Acum avem date persuasive: Adolf Eichmann era obsedat de rolul evreilor, îi privea drept insecte dăunătoare, etc. Deci, ideologia creează șablonul dezumanizării celui decretat drept inamic, iar sistemul birocratic permite acestor „deratizatori” să acționeze cu sentimentul predestinării istorice și al impunității...

Momentul prelegerii finale este într-adevăr răscolitor. Mai ales că au existat oameni de o mare inteligență (Hans Jonas, unul din studenții favoriți ai lui Martin Heidegger, specialist în gnosticism, care l-a influențat mult și pe Ioan Petru Culianu) care au reacționat, cum se vede în film, cu mare tristețe la ceea ce ei percepeau drept „aroganța” Hannei. Cum spuneam, Mary McCarty a apărat-o în paginile lui „Partisan Review”. Maestrul ei, Karl Jaspers, a dovedit înțelegere pentru pozițiile ei, dar a fost probabil îndurerat de faptul că Hannah a acceptat reconcilierea cu Heidegger (pe care el nu l-a iertat niciodată) și a devenit ceea ce unii au numit „impresara” acestuia în lumea anglo-saxonă. Karl și Gertrude Jaspers au ținut prea mult la Hannah pentru a-i reproșa direct asemenea lucruri. Au acceptat formal argumentul ei privind „naivitatea” lui Martin, dar mă îndoiesc că l-au crezut valabil.

Scandalul major a fost discuția despre rolul Consiliilor evreiești, acea dorință de a lumina una din paginile cele mai obscure și neliniștitoare din ceea ce Arendt a definit drept timpurile întunecate („dark times”). Pentru Hannah, a interoga cele mai sensibile teme, a spune exact ce crede despre lucruri pe care alții le acoperă cu suspectă abilitate, ținea de o datorie socratică în raport cu umanitatea. Refuza să se cantoneze în atașamente pe care ea le vedea drept „tribale”.

Atunci când se desparte de Hannah, când încheie o prietenie de-o viață, Kurt Blumenfeld vorbește de fapt și pentru Gerschom Scholem, marele specialist în cabala, cel care i-a reproșat Hannei lipsa de iubire pentru poporul evreu. Răspunsul ei nu sugerează răceala, ci o altă perspectivă despre iubire. Ea își iubește prietenii, nu simte dragoste pentru colectivități (etnice ori sociale). Înseamnă acest lucru „aroganță”? Mă îndoiesc. Arendt și Scholem fuseseră buni prieteni cu Walter Benjamin (ea avea să scrie prefața volumului „Illuminations” apărut la Schocken Books, editura new-yorkeză unde a fost o vreme redactor). În 1968, Scholem îi reproșa Hannei o presupusă detașare superioară în raport cu cauzele pe care le susținuse cândva: „I knew Hannah Arendt when she was a socialist or half-communist and I knew her when she was a Zionist. I am astounded by her ability to pronounce upon movements in which she was once so deeply engaged, in terms of a distance measured in light years and from such sovereign heights.” (Am știut-o pe Hannah Arendt de când era socialistă sau pe jumătate comunistă și am știut-o când era sionistă. Sunt uluit de capacitatea ei de a se pronunța asupra unor mișcări, din care a făcut profund parte cândva, în termenii unei distanțe măsurate în ani lumină și de pe înălțimi atât de suverane)

Rămâne deschisă, repet, rana legată de colaborarea Consiliilor evreiești. De fapt, putem vorbi de colaborare în acele condiții? Care ar fi fost alternativele? Existau alternative? Poate că da, de pildă insurecția Ghetto-ului din Varșovia, partizanii din Vilna. „Bury me standing” este titlul unei cărți de Isabel Fonseca despre condiția populației Roma în Europa zilelor noastre. În 1961 însă, publicul israelian (și nu doar acela) nu era dispus să exploreze acest subiect de o manieră dezinhibată. Tabuurile funcționau încă intens-prohibitiv. Pentru tânărul stat Israel, Holocaustul era o rană deschisă, nu se punea problema unor dezbateri metafizice despre fenomenologia Răului. Procesul Eichmann avea valoare de pedagogie națională, cu interogațiile ei și cu critica la adresa retoricii procurorului Hausner, Hannah Arendt tulbura apele.

Istoricul Walter Laqueur a scris la vremea aceea despre lipsa de empatie pentru victime în „Eichmann la Ierusalim”. Cred că greșea: exista empatie acolo, dar o compasiune combinată cu o imensă suferință pentru ceea ce ea vedea drept marea eroare a liderilor comunităților sortite pieirii. Nu știu cum ar fi reacționat Hannah Arendt dacă ar fi văzut documentarul „A Film Unfinished” despre propaganda nazistă și Ghetto-ul din Varșovia. Nu și-a pus problema ce-ar fi făcut ea însăși dacă ar fi fost prinsă în cleștele unor opțiuni imposibile, asemeni lui Adam Czerniaków, liderul Consiliului evreiesc („Judenrat”) din Varșovia, care, înainte de plecarea unuia din ultimele transporturi, s-a sinucis.

Relația cu Martin Heidegger este prezentată drept un fel de cheie hermeneutică a biografiei spirituale a Hannei. Mi se pare exagerat: la fel de importante au fost, filosofic vorbind, relațiile cu Jaspers și cu Blucher. De la cel dintâi a învățat să filosofeze iubind lumea oamenilor (amor mundi). De la cel din urmă a preluat marea simpatie pentru Rosa Luxemburg și pentru consilii ca formă de democrație directă. Ideile lui Blucher au influențat, incontestabil, viziunea ei asupra a ceea ce a numit „tezaurul pierdut al tradiției revoluționare”. Înălțimile suverane despre care scria cu duritate Scholem au fost de fapt acea balustradă imaginară fără de care ne prăbușim în abisul particularismelor auto-mutilante.

XS
SM
MD
LG