Linkuri accesibilitate

Adevăratul succesor al lui Nicolae Ceaușescu nu a fost Nicu. Autenticul succesor a fost ideologul comunist Ion Iliescu, un expert al limbii de lemn, al manevrelor de culise și al intrigilor de partid. Tumultul revoluționar din decembrie 1989 a spulberat scenariul dinastic minuțios pregătit de familia domnitoare și de acoliții săi. O revoluție spontană, născută din disperare și sete de libertate, a fost confiscată de către o juntă de activiști pentru care „idealurile socialismului” rămâneau valabile. PCR a dispărut, în locul său a apărut FSN-ul, veritabilul partid succesor, condus de Ion Iliescu. De ani de zile acest ideolog își aștepta momentul de glorie, se pregătea pentru marea vendetă împotriva celor care îl marginalizaseră. A știut să utilizeze toate pârghiile regimului în care lucrase vreme de decenii pentru a împiedica autentica democratizare a țării și pentru a impune ceea ce H.-R. Patapievici numește sistemul Iliescu.

Circul dinastic a intrat în transă în 1974, anul care marca irezistibila turnură spre dezastru. Maurer s-a pensionat în acel an, conservând practic toate privilegiile anterioare, inclusiv vila, vânătorile, etc. Se încheia un ciclu din istoria comunismului românesc. Beneficiar al unei pensii astronomice, fostul premier nu a îndrăznit să facă nici cel mai mic gest împotriva lugubrei mascarade din țară, era prea cinic și prea comod. Jean a terminat fizica, s-a căsătorit cu colega mea de facultate Dana Gavrilovici (fostă elevă la Caragiale), au avut două fete, apoi au divorțat. Dana a ajuns la Philadelphia, lucra la biblioteca Universității Pennsylvania, unde eu predam științe politice. Am stat mult de vorbă despre Maurer, despre cărțile favorite ale acestuia (citea mult Raymond Aron), despre natura puterii în România comunistă. În urmă cu câțiva ani am primit un e-mail de la Monica Maurer, fiica Danei și a lui Jean, care mă solicita să scriu ceva despre bunicul ei pentru o carte care urma să apară pentru a marca centenarul fostului premier. I-am răspuns că am scris ceea ce-am avut de spus în cărțile mele, dar i-am recomandat, pentru echilibrul perspectivei, să citească portretul lui Maurer făcut de Petre Pandrea, marele gânditor și eseist, cumnatul lui Lucrețiu Pătrășcanu, fost avocat al comuniștilor în ilegalitate, arestat de două ori și deținut sub comuniști, „Memoriile mandarinului valah”. În acea răscolitoare carte, antifascistul european care a fost Pandrea îl numea pe „Jenică” Maurer, nu pe Ana Pauker, Dej sau Chișinevschi, adevăratul Lenin al României și nu o făcea ca un compliment…

Spre sfârșitul anilor '70, restaurantul preferat al lui Nicu era „Pescăruș”, pe malul Lacului Herăstrău. Avea masa sa rezervată, mergea acolo cu șleahta de parteneri de băutură, ședințe și ospețe. O scenă petrecută acolo, povestită mie de mai multe persoane, sintetizează acea degenerescență arogantă care a fost marca „stilului” lui Nicu pe măsură ce se lăsa tot mai mult amețit de putere. La o altă masă se afla un grup de fotbaliști, între care celebrul Răducanu, zis „Tamango”. Nicu i-a strigat în auzul întregii săli, „Băi, țigane, vino-ncoace!” Răducanu s-a făcut că nu aude. Nicu a repetat porunca impertinentă. Nicio reacție. În fine, la un moment dat, după atâtea chemări imperative și insultătoare, Răducanu s-a îndreptat spre masa lui Nicu, cu sclipiri amenințătoare în ochi. A rostit tare cuvintele: „Mă duc, domne, că e băiatul lui bossul. Dacă n-ar fi odrasla lui bossul, știe el, nenorocitul, ce i-aș face…” Nicu a înghițit în sec, s-a uitat în altă parte, incidentul a fost închis, dar nu uitat. Cum nu poate fi uitat accidentul care a dus la moartea unei fete, călcată de mașina condusă de Nicu cu o viteză dementă, ignorând stopuri și pietoni. Ani de zile după aceea, în Piața Aviatorilor, mama fetei stătea și privea în gol, așteptând clipa când va trece prin fața ei mașina succesorului la domnie. Securiștii nu o goneau. Aveau și ei copii, se gândeau poate la ce era în sufletul acelei mame.

Pe măsură ce regimul devenea tot mai irațional, pe măsură ce decrepitudinea morală și dezastrul social ajungeau la cote paroxistice, Nicu se identifica tot mai puternic cu părinții săi. Trecuse perioada când mai cuteza să deschidă gura și să le spună măcar unele fragmente de adevăr. Devenise acum și el un șurub din angrenajul infernal al minciunii. Ajuns în vizită în Statele Unite, ca delegat la sărbătorirea pe linia ONU a „Anului Internațional al Tineretului”, folosea ocazia pentru cheltuieli deșănțate prin cazinouri. Familia își închipuia că o căsătorie, intrarea într-un regim mai calm de viață, îl vor liniști cumva pe zurbagiu. I-a fost impusă căsătoria cu Poliana Cristescu, devenită președinta Consiliului Național al Pionierilor, secretară a CC al UTC și membră a Comitetului Central al PCR. Nicu a acceptat această decizie, s-a prefăcut docil și gata să coopereze, dar în realitate și-a continuat dezmățul, și-a menținut pasiunea pentru aventuri tot mai sordide. În final, a divorțat de Poliana, despre care singurul lucru care se poate spune este că a lăsat în urmă, după acea vertiginoasă ascensiune, amintirea unei fete decente, o persoană normală nimerită într-un ospiciu politic.

În realitate, în decembrie 1989, Nicu Ceaușescu era unul dintre cei mai singuri oameni din România. Complet înstrăinat de vechii prieteni, alergând haotic din agapă în agapă, ajunsese de fapt un fel de zombie. Era atât de rătăcit încât și-a putut închipui că ar mai avea de jucat un rol în cadrul noii puteri ce-și zicea revoluționară. Iliescu, Roman, Brucan, Stănculescu, Chițac și Măgureanu nu aveau însă nevoie de acest martor stânjenitor. Iliescu îl cunoștea bine, nu dădea doi bani pe el, chiar dacă, la începutul carierei lui Nicu, îl lingușise asemeni celorlalți sicofanți. După ieșirea din închisoare, cel pregătit să devină un Henric al V-lea al României, a fost salvat de la mizeria totală de ajutoarele primite din partea foștilor săi camarazi de sindrofii uteciste. Unii, precum Gheorghe Copos, fost șef al Biroului de Turism al UTC, au devenit nababi financiari în noul regim. Mulți au devenit vedete politice (nu doar Copos, dar și eternul Octav Cozmâncă). Fostul șef de cabinet al lui Constantin Dăscălescu a ajuns secretar general al guvernului Năstase și senator PSD. Au fost și unii dintre acești nouveaux riches care, poate din milă, poate dintr-un soi de stranie nostalgie, l-au susținut material. Fără ei, n-ar fi avut cum să supraviețuiască. Prin unificarea dintre PDSR și PSM, fostul poet de curte Adrian Păunescu a devenit senator al partidului lui Ion Iliescu. Era normal ca aceste două formațiuni să fuzioneze: le uneau nostalgiile și aspirațiile comune. Era normal ca rapsodul comunismului dinastic să fie una din vedetele unui partid ce-și spune social-democrat dar care ignoră programatic tradiția anticomunistă a adevăratei social-democrații din România.

Cel căruia îi plăcea să se laude că diriguiește UTC-ul manu militari, Ion Traian Ștefănescu, a dispărut din viața politică, este profesor universitar la Facultatea de Drept din București și autorul unui tratat de dreptul muncii. Constantin Boștină, apărut meteoric în primul guvern fesenist, este un prosper om de afaceri și director general al revistei „Economistul”, săptămânal al „comunității economico-financiare din Romania”. Nu știu ce s-a mai întâmplat cu Pantelimon Găvănescu pe care revoluția l-a prins prim-secretar de județ la Târgoviște. Secretarul CC al UTC, matematicianul Vasile Bontaș, a ajuns director general al firmei „Ana Electronic SA” și a fost trimis în judecată de către procurorii DNA în decembrie 2008, alături de Gheorghe Copos și Camelia Voiculescu, în dosarul „Loteria II”. Dintre foștii prim-secretari ai UTC-ului doar Ion Iliescu a reușit să se mențină în prim-plan și să rămână, la peste 80 de ani, adevăratul conducător din umbră și principalul strateg al PSD.

Nu știu dacă Nicu s-a gândit să-și scrie memoriile. Declarațiile sale publice au fost rare, prudente și extrem de parcimonioase. Și-a mărturisit sprijinul pentru FSN, dar nu din rațiuni ideologice ci pur și simplu pentru că acolo mai recunoștea niște nume. Nu a exprimat regrete, dar nici nu a încercat să justifice crimele și abuzurile comuniste. A recunoscut eșecul istoric al utopiei marxiste, un proiect cu care se identificase el însuși mai degrabă din mimetism obedient decât din convingere. Într-o discuție cu o jurnalistă din Anglia, cita proverbul latin „Dum spiro spero”. Ce mai avea de sperat? Era incurabil bolnav, era un om sfârșit. S-a stins din viață, la 45 de ani, pe 26 septembrie 1996, într-un spital din Viena. Favorizat de un mediu corupt și corupător, de concentrarea demențială a puterii în mâinile părinților săi, de abulia morală din jur, Nicu Ceaușescu s-a adaptat perfect rolului ce i-a fost desemnat și a devenit simbolul unei situații caligulare care a sintetizat, de o manieră grotescă, jalnica și deliranta, perversa și maligna, tragicomedia comunismului românesc. Ion Iliescu, succesorul lui Nicolae Ceaușescu, a devenit simbolul revoluției uzurpate, trădate și strangulate.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG