S-a crezut o vreme că fărâmițarea politică ar fi un semn de democrație, deși exemplele concrete au arătat că ea duce direct la instabilitate.
De pildă, în primele alegeri libere din Polonia, în 1991, datorită pragului electoral foarte coborât, mai bine de 100 de partide au participat la alegeri, dintre care 29 au intrat în Parlament.
Nici unul din acele zeci de partide nu a obținut atunci mai mult de 13% la scară națională, ceea ce a dus la un Parlament și un guvern total disfuncționale.
La fel, Italia, în deceniile de după război, a fost într-o stare de instabilitate politică permanentă, cu guverne care se schimbau anual și partide a căror etichetă politică avea puțină importanță, întrucât fiecare din ele era mai degrabă domeniul personal al liderilor momentului, care se aliau după interese.
Am avut apoi, mai recent, în România, acea alianță USL (Uniunea Social-Liberală), în 2011-2014, care a încercat fără succes să-l răstoarne pe președintele de atunci Traian Băsescu. Era vorba de o alianță politică împotriva firii, de stânga și dreapta cumulate, între socialiști și cei care în România sunt nominal liberali, combinați cu partidul magnatului Dan Voiculescu, astăzi întemnițat, dar care vreme de trei ani au condus, haotic, România.
Și în Grecia, premierul Alexis Tsipras și-a făcut guvern combinând, pentru a obține o majoritate, locurile din parlament ale alianței sale de stânga Syryza cu cele ale partidului ultranaționalist de dreapta Grecii Independenți al lui Panos Kammenos.
Există apoi țări cu un sistem politic baroc, unde un guvern nu poate fi decât o coaliție fragilă: Belgia de pildă. Țările de structură federală și multi-etnică au cel mai adesea, precum în cazul Belgiei, partide politice împărțite pe linii etnice, ceea ce face că este absolut imposibil ca o formațiune politică să conducă singură. E nevoie atunci de un guvern de coaliție.
In Belgia, de pildă, este absolut obligatoriu —și oricum nu s-ar putea face altfel— ca guvernul să fie compus din reprezentanți politici atât ai francofonilor, cât și ai flamanzilor.
Asta a făcut că, în anii 2010-2011, Belgia a stat aproape 600 de zile fără un guvern. Inainte de asta, recordul îi aparținuse Olandei vecine: 209 de zile fara un guvern in 1977.
-------------
Cea mai recentă ramificație a crizei politice moldovene, cu borna kilometrică pe care scrie trimiterea lui Vlad filat în pușcărie și demiterea guvernului Streleț, în loc să conducă spre refacerea rapidă a coaliţiei de guvernare, așa cum și-au imaginat inițiatorii rocadei, intră întrun labirint vâscos și opac. Cele două componente rivale din cadrul guvernării pro-europene, Partidul Democrat și Partidul Liberal-Democrat, fac schimb de reproşuri caustice, semnalând astfel că reconcilierea ar fi aproape imposibilă. Cui îi revine dreptul să numească candidatul la funcţia de premier? Aceasta este piatra unghiulară a marei discordii cu o vechime de peste 5 ani. După falimentul politic al PLDM cauzat de debarcarea cabinetelor conduse de această formațiune Democraţii îşi revendică dreptul de a avansa candidatura premierului. Pe un motiv tehnic - ei ar avea numărul cel mai mare de mandate pentru pușculița proeuropeană care ar face posibilă supraviețuirea legislativului. De cealaltă parte liberal-democraţii, insistă că rezultatele obţinute la cele mai recente alegeri parlamentare sunt singurul criteriu de care ar trebui să se conducă ctitorii alianței majoritare.
Celorlalte două formaţiuni participante la tratative, liberalii şi deputaţii neafiliaţi din grupu Leancă, deocamdată li se atribuie mai curând rolul de spectatori decât de deținători ai voturilor de aur.
Întrucât au rămas zile numărate în care Parlamentul trebuie să învestească un nou guvern, cele patru entităţi politice ar trebui să cadă de acord privind noua construcţie guvernamentală, măcar şi din motivul că un eventual scrutin parlamentar anticipat ar putea fi fatal pentru unele din ele, spune analistul şi jurnalistul Igor Volniţchi:
„În primul şi în primul rând aceşti politicieni trebuie să înţeleagă un lucru – eventualele alegeri parlamentare anticipate nu îi avantajează pe niciunul dintre ei. Dacă nu vor să se gândească la interesul ţării, pentru că deja principii, valori au ajuns cuvinte de ocară, dacă nu vor să se gândească la integrare europeană, la un viitor prosper pentru cetăţenii care locuiesc între Prut şi Nistru, să se gândească măcar la interesul propriu, de aici să pornească, de la instinctul lor de conservare politică. Iar acest instinct treebuie să le spună foarte clar – nu aveţi nici o şansă în anticipate, unii dintre voi nu vor nimeri în parlament, cei care vor nimeri în parlament vor intra intr-o opoziţie şi vor simţi pe pielea lor ce înseamnă să fii în opoziţie într-un stat nedemocratic, nu mă tem să spun acest lucru, nu avem noi un stat democratic în adevăratul sens al cuvântului. Dacă nu le pasă de viitorul european al ţării să se gândească măcar la salvarea propriei piei. Atunci vor înţelege foarte clar ce au de făcut şi cum trebuie să coabiteze într-o eventuală nouă construcţie guvernamentală.”
Singurul avantaj, dacă este cazul în general să fie căutate avantaje întro atare situație, vine din faptul că cele patru entităţi politice au experiența coabitărilor și nu își mai fac iluzii. Prin urmare, spun mai mulți analişti, ar trebui să știe a depăşi disensiunile, mai cu seamă cele personale.
O eventuală coaliţie resetată ar fi a şasea la număr după 2009 când partidele democratice au înlocuit guvernarea majoritară comunistă. Dominate de aceleaşi partide PLDM, PD şi PL cele coabitările din 2009 încoace au deşinut majoritate parlamentară, cu excepţia coaliţiei minoritare formată la începutul lui 2015 între PD şi PLDM care a reuşit cu sprijinul comuniştilor să voteze guvernul Gaburici.
Până la venirea comuniștilor la guvernare în 2001 au existat două coaliţii de guvernare. Prima şi cea mai de scurtă durată a fost Alianţa pentru Democrație şi Reforme (ADR) creată în 1998, urmată de o coaliţie neformalizată, constituită din PCRM, PPCD şi un grup de deputaţi neafiliaţi, care a învestit, în 1999, guvernul Braghiş.
Coaliţiile care s-au perindat după 2009 încoace nu au reuşit să înveţe din greşelile ADR-ului afirmă Igor Volniţchi:
„Din păcate şi în cazul ADR şi în cazul Alianţelor pentru Intergrare Europeană (1,2,3) s-au făcut aceleaşi greşeli. Politicienii noştri au dat dovadă că nu ştiu să înveţe lecţiile trecutului. Ştiţi este un proverb, nu vreau să lezez pe nimeni, dar totuşi voi aminti acel proverb că deşteptul învaţă din greşelile altora, iar prostul învaţă din ale sale. Din păcate, politicienii noştri, zic eu cu riscul de a ofensa pe cineva, nu au fost acei deştepţi din proverb care să înveşe din greşelile ADR. S-a călcat practic pe aceeași greblă , s-a mers practic pe aceleaşi scenarii. Anul politic 2015 este practic tras la indigo, este o copie perfectă a anului 1999. Exact acelaşi număr de guverne, acelaşi număr de crize guvernamentale, aceleaşi construcţii politice făcute în grabă şi care la fel în grabă s-au risipit. Este o copie perfectă anul curect cu 1999, ceea ce demonstrează că din păcate nimic din ce se putea de învăţat nu a fost învăţat de politicienii moldoveni.”
Ziua de 29 ianuarie, termenul limită pentru coagularea majorității, așa cum a stabilit Curtea Constituțională, seamănă tot mai mult cu indicatorul unui ceas de bombă artizanală pe care politicienii nu știu cum să o dezamorseze.
