Linkuri accesibilitate

Sinteza săptămînii politice românești la împlinirea a 26 de ani de la revoluția din 1989.

Preşedintele Iohannis a venit la Parlament să dea raportul, după un an la Cotroceni. A făcut-o în mod simbolic, chiar în ziua când se împlineau 26 de ani de la începutul Revoluţiei din decembrie 1989. Că n-a fost o întâmplare o spune chiar preşedintele care le dedică timişorenilor o digresiune elogioasă. „Democrația s-a câștigat prin jertfă de sânge”, le-a reamintit el parlamentarilor cărora le-a mai spus că acest sacrificiu trebuie preţuit nu doar de sărbători, ci zi de zi, „respectând principii şi valori în politică”. Însă metabolismul îi face pe politicienii să nu se poată bucura de aceste momente decât atunci când dau iama în bazinul electoral să-şi astâmpere foamea şi să-şi trateze cu băi de mulţime rinocerita cronică.

De multă vreme, alegerile prezidenţiale şi parlamentare sunt organizate în preajma unor evenimente fondatoare, Marea Unire sau Revoluţia din 1989. O întâmplare calendaristică, o reverenţă faţă de orele astrale ale unei istorii sărace în victorii sau doar o stratagemă pentru a legitima excesele retorice şi lirice despre identitate şi destin, numai bune să fure inima electoratului? Mai degrabă toate deodată.

Abia ieşiţi de la cura de mici şi fasole cu care este marcată tradiţional Unirea de la 1918, politicienii evocă lăcrimos momentele de acum 26 de ani, căutând o brumă de legitimitate în fumurile revoluţiei. Unii dintre ei mai au încă pe manşete ceva sânge de anonimi şi le-ar fi greu să-l explice. Din fericire pentru ei, Parchetul a decis închiderea dosarului, astfel că acum susţin că este sângele lor şi al altor luptători pentru libertate. Cei care sunt doar beneficiarii sistemului instaurat după Revoluţie, cochetează cu gândul că, indirect, sunt fructul copt al acelor momente glorioase când se năştea, greu şi sângeros, democraţia românească. Fruct uneori putred de copt. Au de ce fi recunoscători: unii dintre ei, mulţi, au supravieţuit în politică sau administraţie, folosindu-se inventiv şi creativ de mecanismele democraţiei de care au abuzat până la desfigurare. Politicienii au învăţat darwinismul pe viu: s-au maturizat politic în pepiniera potrivită ori au dispărut de multă vreme, ca un experiment genetic nereuşit. Exerciţiul democratic al alegerilor este doar scamatoria prin care găştile politice au alternat la putere dând sentimentul alegătorilor că participă la decizie, că sunt reprezentaţi. Oricum plenul parlamentar, cu zecile de cercetaţi penali şi condamnaţi, cu incompatibili şi calificaţi la locul de muncă, este o radiografie etică exactă a României ultimelor două decenii jumătate, urmaşi desfiguraţi de o mulţime de păcate originare, cel puţin nepotriviţi pentru discursul naiv-optimist al preşedintelui.

Chiar dacă doar un potpuriu al celor mai îndrăgite fraze din ultimele 12 luni, bilanţul prezidenţial e plin de surle şi trâmbiţe triumfale. „Prima mea promisiune a fost un alt fel de a face politică, fără scandal, cu respect şi seriozitate”, le-a amintit serios preşedintele politicienilor, făcând aluzie la setea de sânge permanentă a predecesorului său. Însă vorbele lui Klaus Iohannis despre „un alt fel de politică” au părut prima lui glumă reuşită de când e în politică, având în vedere cui se adresa. De fapt cine ar vrea un alt fel de politică? În sală erau câţiva politicieni politicoşi care-l aplaudau când făcea o pauză mai lungă. Alţii care-l ascultau, zâmbind pe sub mustaţă. Tocmai votaseră pentru mărirea propriilor pensii, o lege pe care preşedintele a trimis-o în septembrie la reexaminare. E drept, a respins-o doar după ce a auzit huiduielile străzii. Se simţea vinovat: pierdea o casă din centrul Sibiului în procese şi-l prinseseră în lumina farurilor când îşi îndesa în buzunar salariul abia mărit substanţial. În toiul dezbaterii pe marginea bugetului care ne condamnă la alt an de austeritate şi diete draconice din care lipsesc sporurile, primele şi tichetele de masă, că îngraşă şi dau dependenţă, parlamentarii se gândesc la viitorul lor şi al familiei. Ei ar urma, conform acestei legi, să primească între 1600 şi 4600 de lei, în funcţie de numărul de mandate.

Cum să nu se strâmbe de râs când aud naivităţi ca „necesitatea schimbării politicii”, „între politic şi societate nu are voie să existe o prăpastie” pe care Klaus Iohannis le citeşte de pe foile pregătite de consilieri. Preşedintele însuşi a avut dificultăţi de comunicare cu societatea civilă în anul petrecut la Cotroceni, unde se pare că porţile sunt vrăjite să se deschidă doar de dinăuntru. Iar despre necesitatea schimbării politicii ar face bine să discute în primul rând cu bicefalii din fruntea PNL. Tot asimilând traseişti, partidul se schimbă, dovedind că schimbarea în politică nu este ceva neapărat pozitiv. PSD-ul se schimbă şi el, lepădându-şi pieile atât de repede că se rup şi fâşii de carne. Clasa politică se schimbă, dar singura schimbare este că tulbură apele ridicând la suprafaţă sedimente de multă vreme prinse în mâlul de pe fund. Probabil că trebuie schimbate şi apele.

Ironia sorţii face ca, la o zi după bilanţul prezidenţial, să se fi împlinit şi o lună de guvern tehnocrat. Politicienii îşi aprind torţele ca fumătorii dependenţi, de la una la alta, să ţină sărbătoarea cât mai mult. Deşi adus de valul protestelor, guvernul Cioloş nu este mai mult decît o soluţie de avarie. A bătut recordul la răzgândeli, cedând şantajului înaltelor feţe bisericeşti, ciobanilor din stradă, datornicilor şi bugetofagilor din serviciile secrete. Poate că atunci când vorbea despre transparenţa instituţională şi comunicarea cu societatea, preşedintele se gândea şi la aceste substanţiale creşteri de alocaţii bugetare pentru serviciile secrete şi instituţiile de forţă. Mai ales că SRI a primit dreptul să ne umble prin poşta electronică şi telefoane fără să mai ceară mandat. Comunică şi ei cu societatea. Oare preşedintele chiar crede că, în felul acesta, instituţiile statului îi vor cunoaşte pe oameni mai bine?

Poate nu e o întâmplare că în zilele în care serviciile secrete îşi fac de lucru reîncălzind la foc repede dosare de jihadişti şi iredentişti, preşedinţia a publicat Ghidul strategiei naţionale de apărare a ţării. E un fel de a reaminti că, de fapt, prima izbândă a anului prezidenţial a fost acordul tuturor partidelor pentru o creştere a alocaţiei bugetare a armatei. A fost un acord care i-a dezamăgit pe mulţi dintre amăgiţii precedentelor alegeri care se aşteptau la un pact pe educaţie, cercetare sau sănătate. N-a fost să fie. Pe când se punea armata la cale, societatea civilă nu fusese descoperită de preşedinţie, poate şi

România serbează astfel 26 de ani de la Revoluţie retrăind fantasme şi spaime din arheologia emoţională a perioadei prerevoluţionare. ...

pentru că încă nu-şi organiza evenimentele mondene de protest în stradă. A descoperit-o mai apoi, când a primit solicitarea mai multor organizaţii morganatice să grăbească adoptarea aşa-numitei legi Big Brother pe care, în ciuda protestelor restului societăţii civile, format din multe alte organizaţii infinit mai semnificative, a semnat-o în octombrie. România serbează astfel 26 de ani de la Revoluţie retrăind fantasme şi spaime din arheologia emoţională a perioadei prerevoluţionare. În scurtă vreme vor apărea şi primele cazuri penale de delict de opinie ca urmare a altor legi tulburi rezultate din „alt fel de a face politică”..

Nu e de mirare că la capitolul de riscuri la adresa siguranţei naţionale Strategia consemnează, printre altele, radicalizarea entităţilor extremiste prezente pe teritoriul României şi fragilitatea spiritului şi solidarităţii civice. Sunt nişte vorbe a căror logică doare. Cum s-ar putea radicaliza nişte entităţi deja extremiste? Şi-apoi, dacă sunt prezente înseamnă că serviciile secrete ştiu de soarta lor şi ar fi trebuit să intervină la timp să împiedice radicalizarea. Sau nu este util decât fructul copt, putred de copt al radicalismului, pentru că legitimează curiozităţile cu care ne citesc serviciile corespondenţa şi mesajele electronice fără să mai aibă nevoie de mandat. Iar invocarea fragilităţii spiritului şi solidarităţii civice pare şi ea tot o întorsătură retorică pentru ca serviciile să capete dreptul să-i treacă pe români strada cu de-a sila, că sunt fragili la spirit...

Oricum, recentele proteste de stradă şi nenumăratele semne de solidaritate ambiguizează şi mai mult mesajul strategiei de securitate. Nu spiritul şi solidaritatea civică au înlăturat recent un guvern, rescriind istoria care părea să se tot repete? Sau poate că, în viziunea strategilor de la Cotroceni, protestele de după tragedia din Clubul Colectiv intră la categoria fragilităţii spiritului civic? Mister. Oricum, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării promite să ne scape de aceste riscuri, chiar şi inventate. Că nu de aceea ai nevoie de un frate mai mare: să te apere de bătăuşii extremişti şi să-ţi conserve fragilitatea spiritului civic în faţa vitregiilor sorţii? Pentru asta poţi ceda ceva din libertăţile tale.

La 26 de ani, multe dintre temele protestelor de stradă şi-au pierdut înţelesurile. Nu pentru că au dispărut motivele nemulţumirii, ci pentru că ne-am obişnuit cu corupţia, abuzurile, traficul de influenţă, epurările politice, violarea intimităţii, dublul limbaj al politicii, degradarea presei, neîncrederea, sărăcia şi lipsa de perspective, procesele-spectacol şi dosarele contrafăcute. Ele au supravieţuit neschimbate ba chiar, în anumite cazuri, par amplificate şi caricaturale în comparaţie cu abuzurile de dinainte. Actorii de azi pun mai mult suflet şi spirit de gaşcă în rolurile în care joacă.

Dar dincolo de micile inovaţii şi îmbunătăţiri, de retorica mai destinsă şi de jocurile de lumini şi umbre, scenariul abuzurilor şi al eşecurilor pare acelaşi peste ani. Sunt nişte reluări istorice sterile, o fatalitate repetitivă şi arhetipală de care ne amintim ca în vis când îi vedem în piaţă pe ciobanii veniţi să-şi apere saivanele şi câinii de dulăii din politică. Pentru că fără câini, le vor muri mioriţele.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG