S-au scurs peste două decenii de la prima întâlnire cu H.-R. Patapievici. Îmi amintesc perfect cum, în stilul său deschis și tranșant, m-a întrebat, înainte de a conversa despre varii mondenități: "Cum îți explici absența revizionismului marxist în România?" A pornit atunci un dialog pe care îl continuăm și azi, despre tânărul Georg Lukács, despre Leszek Kołakowski, Ágnes Heller, hegeliano-marxism, alienare, reificare și destinul subiectivității în regimurile totalitare. Nu pot decât să sper că vom reuși să publicăm, într-un viitor nu prea îndepărtat, un volum cu dialogurile noastre. Cititorii interesați pot găsi un fragment, prefațat de profesorul Toma Pavel de la University of Chicago, într-un număr de anul trecut al revistei "Orizont". Discutam acolo despre Katyn, genocid și încarnările Diavolului în istorie.
Toate aceste chestiuni i-au frământat și pe Matei Călinescu, Pavel Câmpeanu, Daniel Chirot, Adrian Cioroianu, Dennis Deletant, Mary Ellen Fischer, Victor Frunză, Ghiță Ionescu, Ken Jowitt, Gail Kligman, Gabriel Liiceanu, N. Manolescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Marta Petreu, Andrei Pleșu, Michael Shafir, Katherine Verdery, Leon Volovici, spre a-i numi doar pe aceștia.
Cum explicăm fanatismul revoluționar în veacul al XX-lea? Cum a fost posibilă orbirea unor întregi generații? Ce explică adeziunile înfierbântate, devoțiunile nevrotice, acele "căderi la Partid" despre care scriau Aleksander Wat și Belu Zilber? Putem limita subiectul, cum se întâmplă uneori pe varii forumuri conspiraționiste și nu doar acolo, la ceea ce se numește, falsificator, calomniator și denigrator, "complotul iudeo-bolșevic"? Cum s-a constituit reacția inversă, de dezgust, în raport cu masacrele ordonate de Stalin și cu abjectele mascarade propagandistice eufemistic denunțate de Hrușciov drept "cultul personalității"? Care a fost fenomenologia abjurării, a deșteptării, a rupturii cu mirajul totalitar? Acum câțiva ani, a apărut la Humanitas, în colecția "Zeitgeist", volumul clasic "The God that Failed" ("Zeul care a dat greș"). Publicată în 1949, la începutul Războiului Rece, și fiind percepută ca un veritabil manifest anticomunist, cartea a fost tradusă în franceză cu titlul "Le Dieu des ténèbres" și a apărut în colecția "Liberté de l’esprit" condusă ani de zile de Raymond Aron la editura Calmann-Lévy.
În remarcabilul său dialog cu Daniel Cristea-Enache ("Ce a fost, cum a fost", Polirom, 2013), profesorul Paul Cornea se referă pe larg la acel volum esențial. Apare apoi la Humanitas traducerea uneia din marile cărți pe subiectul auto-amăgirii și al de-convertirii, volumul de dialoguri între Czesław Miłosz și Aleksander Wat.
În cartea mea "Mizeria utopiei" (tradusă la Polirom de Laura Lipovan) am examinat în adâncime ceea ce s-a numit "the revolt of the mind", chestiunea apostaziei în sectele comuniste. Ce i-a determinat, de pildă, pe un Karel Kosík ori pe un Jiří Dienstbier să se despartă de leninism și să susțină "socialismul cu chip uman" și apoi, după înfrângerea Primăverii de la Praga, să devină disidenți? Aceeași întrebare este valabilă pentru un János Kis, Jacek Kuroń ori Bronisław Geremek. Răspunsul îl găsim, în mare măsură, în scrierile autobiografice ale marelui apostat care a fost Milovan Djilas. Am lângă mine volumul "Of Prisons and Ideas" cu autograful autorului, unul dintre acei intelectuali care, plecând dinspre fanatismul cominernist a reușit să se emancipeze, să se debaraseze de cămașa de forță a ideologiilor utopice. Ne-am întâlnit la Washington în martie 1988, m-a prezentat tatălui său istoricul Aleksa Djilas, de care mă leagă o veche prietenie. Djilas o cunoscuse la Belgrad, în 1947, pe sora mamei mele Cristina Luca, fostă luptătoare în maquis, devenită diplomat cultural al guvernului Groza. În acel ceas de conversație am vorbit despre Ana Pauker și Tito, despre Moša Pijade și Edvard Kardelj. Cu Aleksa m-am revăzut la Varșovia, cred că în 2007, la o conferință NEXUS organizată de Rob Riemen, autorul acelei cărți de o mare frumusețe intitulată "Noblețea spiritului", tradusă la Curtea Veche în colecția "Constelații".
În Polonia, România și Ungaria, neîndoios, a existat, în prima fază a regimului comunist, o prezenţǎ masivă a militanților de origine minoritară (ucraineni, evrei, maghiari, bulgari) în aparatele de dominație (partid, Securitate, ideologie, planificare, etc). Subiectul a fost examinat, între alții, de către Pavel Câmpeanu, Robert Levy, Liviu Rotman și Andrei Roth. În Ungaria și Polonia fenomenul e poate chiar mai pronunțat decât în România, cum demonstrează chiar "Memorandumul de la Snagov" al lui Imre Nagy. Cum scria marele scriitor polonez Czesław Miłosz, nu era vorba de niciun "mister rasial", ci de atracția exercitată de internaționalismul mistic al bolșevismului asupra unor membri ai grupurilor discriminate și persecutate în perioada interbelică și mai ales în anii războiului. Apoi, trebuie să luăm în seamă că în fruntea PCR s-a aflat, între 1945 și 1965, Gh. Gheorghiu-Dej, un stalinist de origine etnic românească, că tot etnici români au fost Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Gh. Apostol, Chivu Stoica, N. Ceaușescu, Constantin Pârvulescu, Ilie Verdeț, Manea Mănescu, Constantin Dăscălescu, Suzana Gâdea, Ion Ioniță, Ștefan Andrei, Cornel Burtică, Virgil Trofin, Ion Stănescu, Cornel Onescu, Nicolae Pleșiță, Ion Iliescu, Ion Traian Ștefănescu, Eugen Florescu, Tamara Dobrin, Nestor Ignat și atâția alții.
Nici Iosif Chișinevschi, nici Ana Pauker, nici Vasile Luca, nici Gheorghiu-Dej nu acționau în virtutea unei motivații "naționale". Acești oameni erau "exteriori" nu prin etnie, ci prin ideologie, fie că se numeau Gheorghe Gheorghiu sau Iosif Chișinevschi, Władysław Gomułka sau Roman Zambrowski, Antonín Novotný sau Bedřich Geminder.
Nu întâmplător și-a intitulat Teresa Torańska volumul de interviuri cu magnații staliniști ai Poloniei "Oni" ("Ei"). Erau soldați devotați ai Stalinternului, spre a relua un termen propus de doi ex-comuniști germani refugiați în anii războiului în Statele Unite, scriind sub pseudonimul "Ypsilon", lucrare recenzată de respectatul kremlinolog Bertram Wolfe. Am cumpărat cartea cu ani în urmă la un anticariat din Philadelphia. Nici azi nu știu cine sunt autorii, dar este limpede că erau extrem de bine informați despre meandrele strategiilor cominterniste și despre mentalitățile artizanilor "revoluției mondiale":
Acești fanatici din România, grupați într-o sectă mesianică în care "mântuitorul" purta numele lui Stalin, serveau interesele Kremlinului, ca și Mátyás Rákosi și Ernő Gerő în Ungaria, ca și Klement Gottwald și Rudolf Slánský în Cehoslovacia, ca și Bolesław Bierut (nume născut prin combinația dintre alias-urile sale, Bienkowski și Rutkowski) și Jakub Berman în Polonia, ca și Wilhelm Pieck și Walter Ulbricht în RDG, ca și Gheorghi Dimitrov și Vulko Cervenkov în Bulgaria, ca și Enver Hoxha și Mehmet Shehu în Albania (mă refer în primul rând la perioada luării puterii). La fel, în Vest, Palmiro Togliatti (Ercoli) și Luigi Longo (nom de guerre "Gallo" în timpul Războiului Civil din Spania) în Italia, Maurice Thorez și Jacques Duclos în Franța serveau necondiționat linia Moscovei.
Recomand cartea regretatului istoric Viktor Zaslavsky și a soției sale, profesoara Elena Agarossi, "Stalin and Togliatti: Italy and the Origins of the Cold War" (Woodrow Wilson Center Press/Stanford University Press, 2011), un studiu superb documentat care probează totala înfeudare a PC Italian în raport cu directivele lui Stalin. În anii de început ai Războiului Rece, elita comunistă italiană era complet dirijată de PCUS (p. 24). La fel și aceea românească, fără rezerve, fără scrupule, fără remușcări. Să citez în concluzie aceste cuvinte ale lui Eric Hoffer: "…there is often a monstruous incongruity between the hopes, however noble and tender, and the action that follows them" ("...există adesea o incongruență monstruoasă între speranțe, oricât de nobile și delicate, și acțiunea care le urmează").
