Linkuri accesibilitate

(De Ziua mondială a Ceaiului, decretată pe 15 decembrie 2005, vă propun spre lectură un poem, autoportret cu ochelari de ceai, şi totodată vă îndemn să recitiţi – căci, vorba inspirată a lui Vladimir Nabokov: „o carte nu poate fi citită, ci recitită” – romanul lui Milorad Pavici, Peisaj pictat în ceai, pe care l-am prezentat la “Carte la pachet” acum nişte ani…)

* * * * * * *

autoportret cu ochelari de ceai

munch cu braţ de schelet. c-o ureche tăiată, van gogh. self-portrait c-un ochi scos, victor brauner... moartea

ca o pînză freatică-n ramă de os, grunduită cu carne, -n chenarul de doliu al şevaletului, mă-nfăţişează

pe măsură ce-i caut privirea/ se uită în mine: "ce ai?"

39.

(febră? ani? vîrsta lui eminescu?) fiinţa-n scădere, cum ai scutura

termometrul. la celălalt capăt al gestului, mîna turnînd în pahare statui de negrese în lipton

yellow label tea. nişte cabine de sticlă, paharele, -n care negresele mele fac duş. li se vede-n

săculeţe de 2 g, quality nr. 1, sarcina: toate cu gemeni, şi niciuna din ele nu-i stearpă.

fiecare în curgerea ei de cascadă cu părul lăsat greu pe spate, din creştet la tălpi. şi eu, trestie

(gînditoare) de zahăr, răsfrîntă-ntr-un ochi de fecioară din care

curcubeul se-aruncă pe spate în celălalt ochi ca un arc de pince-nez. ceai cu lapte, fecioara.

într-o dungă, de tuş, curcubeul. această

moarte, ochii ei – două a cîte cincizeci de coniac date-odată

peste cap – de culoarea teinei, dau geană prin geană de parcă-ar pocni a mînie din degete: "ce-ai sa-i faci?..."

în vederea ei – n-aş mai da ochii cu dînsa! – mi-am pus ochelari de ceai. nu te uita

cum, întins pe podele, cu ochii în pod – drujba şirei spinării îşi face de lucru, tăind în

carne vie păduri de mesteceni de-un stat de om, gaterul sîngelui

le despică în scînduri de-o palmă în care, la ceas de vecernie,

bate toaca, de zor, rugăciunea lui iisus, zisă-a inimii – înfăţişez o privelişte

înrămată în pleoapele tale, c-un om, mort de mic copil după femei în ediţia princeps/

cărţi cu umerii de manechine, ce-şi schimbă bandajele

de infuzie seara de seară cum şi-ar jupui de pe văz ce-a futut din priviri/a cetit peste zi.

un om căruia,-aşa cum arată, teina i-a înlocuit proteina.

n-ai să vezi decît o arătare,-ntre patru pereţi, şlefuită

de lecturi – orice pagină de corectură devine-o hîrtie de şmirghel –; o umbră-aruncată

(de idee?) pe-asfalt care, orice i-ai face şi drege, oricum nu se simte-n

pielea sa în conturul de cretă; decît o proiecţie

in aeternum, în negru-alb, surdă la verweile doch, du bist so schon!*

o oglindă ce-şi pune pe faţă un văl (de ceai) negru plimbată de-a lungul

unui straniu peisaj abraziv

pe coloana sonoră-a lui joplin:

No, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no

No, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no

No, no, no, no, no, no, no, no, no,

Don't you cry,

Cry.

stop-cadru

pe ramura gestului, sîngele & carnea ca un mărţişor agăţat în

pom în ultima zi a lui martie – 2003, cînd de ziua poetului moare poeta –

după ce l-a purtat la piept mama (se cheamă

că-mi fac autoportretul, scriind despre umbrele dragi

– aurel, cristian, hil, iustin, mariana – asemeni acelui

pictor renascentist, care-şi portretiza în şedinţe nocturne clienţii, la flacăra

lumînărilor bine înfipte într-o pălărie – un adevărat policandru – pe care

n-o scotea de pe cap decît pentru-a schimba lumînările arse, consumul

de lumină – atît! – dînd valoarea tabloului. altfel spus, arderea

de tot intră în preţul lucrării. adică, la treişpe, opt, şase, doi, cîteva luni de

ani-lumină – şi numărătoarea nu s-a încheiat –

de la trecerea lui aurel, cristian, hil, iustin, mariana,

scriu pe linia stingerii, io, caligraful de umbre), sub inimă.

am venit am văzut am închis

în strîns, ochii

(sub pleoapele tale-o negresă cu sînge albastru – privirea – îşi pune pe ea rochia neagră, de văduvă)

_________________________

* O, rămîi, eşti atît de frumoasă! – Goethe, Faust, II, act. 5

XS
SM
MD
LG